[victor_homescu]

"Nimic de făcut. Toți ne nastem nebuni. Iar câte unii rămân."; 115 ani de la naștere, "Așteptându=l pe Godot", Samuel Beckett (1906=1989) **Lacrimile lumii sunt imuabile. Pentru fiecare om care începe să plângă, un altul, undeva, se opreşte din plâns. La fel e şi cu râsul. Nenorocitul de Pământ. E prea mult pentru un singur om. Pe de altă parte, la ce bun să te descurajezi acum. Iată ce-mi zic. Trebuia să mă gandesc la asta acum o veșnicie, pe la 1900..Mână în mână, ne-am fi aruncat amândoi din varful Turnului Eiffel, printre primii. Arătam bine pe atunci. Acum e prea tarziu. Nu ne-ar mai lăsa nici să ne urcăm măcar. Să nu ne mai vorbim de rău epoca. Ea nu e deloc mai nenorocită decât cea de dinaintea ei. Şi nici de bine să n-o vorbim. Să nu mai vorbim deloc. Noi suntem omenirea. Găsim totdeauna ceva care să ne dea impresia ca trăim.*
***
(*Îl așteptăm pe Godot. Da, în această imensă confuzie un singur lucru e clar : așteptăm să vină Godot.*)=/ Ed.Univers, 1970, traducere Gellu Naum.
***
Emil Cioran, despre Samuel Beckett :**De la prima noastră întâlnire, am înţeles că ajunsese în faţa extremei, că poate începuse tocmai cu asta, cu imposibilul, cu excepţionalul, cu impasul. Şi admirabil e că nu s-a mişcat, că, ajuns dintr-o dată în faţa unui zid, perseverează la fel de curajos precum a fost dintotdeauna: situaţia limită ca punct de plecare, sfârşitul ca sosire!**
***
"Aşteptându-l pe Godot" :
**Estragon *Nimic de făcut! Vladimir: *Și eu încep să cred la fel. M-am împotrivit multă vreme gândului ăstuia spunându=mi = Vladimir, nu te prosti, încă n-ai încercat tot!*. Estragon (agasat): Ce mai vrei?
Vladimir: Ai citit Biblia?
Estragon: Biblia...(Se gîndeşte.) Probabil că mi-am aruncat ochii prin ea.
Vladimir (mirat): La şcoala fără Dumnezeu?
Estragon: Habar n-am dacă era cu sau fără.
Vladimir: Pesemne că o confunzi cu Ocna.
Estragon: Se poate. Îmi amintesc hărţile Ţării Sfinte-în culori. Foarte frumoase. Marea Moartă era bleu-pal. Mi se făcea sete numai cînd mă uitam la ea. Şi-mi spuneam: acolo o să mergem să ne petrecem luna de miere. O să înotăm. O să fim fericiţi.
Vladimir: Ar fi trebuit să te faci poet.
Estragon: Am fost. (Gest spre zdrenţele lui.) Nu se vede? Tăcere.
Vladimir: Ce spuneam... Cum îţi merge cu piciorul? Estragon: Se umflă.
Vladimir: A, da, ştiu, povestea cu tîlharii. Ţi-aduci aminte?
Estragon: Nu.
Vladimir: Vrei să ţi-o povestesc?
Estragon: Nu.
Vladimir: Ca să ne treacă timpul. (Pauză.) Erau doi hoţi, răstigniţi o dată cu Mîntuitorul. Şi...
Estragon: Cu cine?
Vladimir: Cu Mîntuitorul. Doi hoţi. Se zice că unul a fost mîntuit, iar celălalt... (Caută contrariul lui mîntuit.)...afurisit.
Estragon: Mîntuit, de ce?
Vladimir: De iad.
Estragon: Mă duc. Nu se mişcă din loc.**
***
Samuel Beckett, romanul "Watt", 1953 :
**Dar va veni o altă seară, şi lumina se stinge de pe cer şi culorile de pe pământ...
Ziua s-a sfârşit,
Noaptea se ive-eeşte,
Umbrele-nserării
Furişate-n cer...
hah! cred că am început un pic prea jos, şi uşa se deschide, spre vânt sau ploaie sau lapoviţă sau grindină sau zăpadă sau zloată sau furtună sau înfierbântatele parfumuri neclintite ale verii sau neclintirea gheţii sau pământul trezindu-se sau calmul recoltei sau frunzele căzând în beznă de la diferite altitudini, niciodată căzând pe pământ două în acelaşi timp, apoi rostogolindu-se roşii şi maro şi galbene şi gri, vioaie pentru o clipă, da, prin beznă, pentru o clipă, apoi adunându-se în mormane, un morman ici, un morman colo, pentru a fi răscolite cu picioarele de fericiţi băieţi şi fete ce se întorc de la şcoală spre casă, aşteptând cu nerăbdare Halloweenul şi pe Moş Nicolae şi Crăciunul şi Anul Nou, hah!, da, fericiţi băieţi şi fete aşteptând cu nerăbdare Anul Nou fericit, şi apoi probabil duse în vechi tărăboanţe şi folosite de săraci ca îngrăşământ în primăvara viitoare, şi un om sosind, închizând uşa în urma sa, şi Erskine plecând. Şi apoi se lasă altă seară şi soseşte un alt om şi Watt pleacă, Watt care acum e sosit, fiindcă sosirea e în umbra plecării şi plecarea e în umbra sosirii, asta-i partea enervantă. Şi totuşi, există cineva care nici nu soseşte, nici nu pleacă, mă refer, dacă mai trebuie să precizez, la fostul meu angajator, ci pare să stăruie în locul lui, cel puţin deocamdată, ca un stejar, ca un ulm, un fag sau un frasin, ca să menţionăm doar stejarul, ulmul, fagul sau frasinul, iar noi ne cuibărim un pic printre ramurile sale. Şi totuşi, sosit-a şi el cândva, altminteri cum de-ar fi aici, şi trebui-va să plece mai devreme sau mai târziu, bănuiesc, deşi nu te-ai gândi, după cum arată. Însă aparenţele adesea înşală, aşa cum biata mea mamă, scoţând un oftat, obişnuia să-i spună la bătrâneţe bietului meu tată (că nu sunt nelegitim), aşa încât eu să aud (că vorbeau întotdeauna nestânjeniţi de faţă cu mine), punct de vedere la care încă îl mai pot auzi pe bietul meu tată, cu un oftat, consimţind, zicând: Slavă Domnului, o părere la care, cu un ton care încă mă bântuie, biata mea mamă achiesa, oftând, zicând: Amin. Sau există vreo sosire care nu este sosire la, o plecare care nu este plecare către, o umbră care nu este umbră a scopului, sau nu? Fiindcă ce este această umbră a plecării în care noi sosim, această umbră a sosirii în care noi plecăm, această umbră a sosirii şi plecării în care noi aşteptăm, dacă nu umbra scopului, a scopului care se veştejeşte îmbobocind, care îmboboceşte veştejindu-se, a cărui înflorire este veştejire îmbobocindă? Vorbesc bine, nu-i aşa, pentru un om aflat în situaţia mea?**/ Watt, Polirom, traducere de V.D.Niculescu
***
(*Universul este plin de țipete, dar obișnuința este o mare surdină.*)
***