Ludwig van Beethoven,**Durch Leiden Freude - Prin suferinţă spre bucurie**, 250 de ani de la naștere (1770 decembrie -1827 martie 26):*Numai Arta m-a susţinut; pentru că, ah, e de neconceput pentru mine să părăsesc lumea înainte de a-i dărui tot ceea ce mă simt chemat să dăruiesc* - Din 1801, compozitorul a început să sufere de o boală care i s-a agravat treptat și care i-a provocat o surzenie tot mai pronunțată. În 1819 surzenia se instalează definitiv. - are a scrie în octombrie 6, 1802 - Pentru fraţii mei Karl şi Johann Beethoven - *Testamentul de la Heiligenstadt* :"O, cât de nedrepţi sunteţi cu mine, voi, oameni care mă socotiţi sau care mă faceţi să trec drept un ins urâcios, nebun sau mizantrop! Voi nu cunoaşteţi pricina tăinuită a ceea ce vouă vi se pare a fi aşa! Inima şi spiritul meu erau aplecate, încă din copilărie, spre duiosul simţământ al bunătăţii! Întotdeauna chiar am năzuit să înfăptuiesc isprăvi de seamă. Gândiţi-vă numai în ce stare sunt de şase ani încoace, că-mi merge din ce în ce mai prost din pricina unor medici fără judecată, amăgit an de an cu aparenţa unei ameliorări, silit în cele din urmă să mă resemnez cu gândul unei boli de durată – a cărei vindecare necesită poate ani de zile, dacă nu cumva e cu totul imposibilă. Având un temperament înfocat şi dornic de activitate, în stare să guste plăcerile pe care ţi le oferă societatea, m-am văzut constrâns, de tânăr, să mă despart de semenii mei şi să trăiesc singur. Iar dacă uneori inima îmi dădea ghes să trec peste toate astea, o! cât de crâncen trebuia să mă lovesc de fiecare dată de beteşugul meu, să fac mereu aceeaşi tristă experienţă! Nu puteam totuşi să le spun oamenilor: „Vorbiţi mai tare, strigaţi, fiindcă sunt surd!” Ah! Cum aş fi putut, însă, să dau în vileag slăbiciunea unui simţ care, la mine, trebuia să fie mai perfect decât la toti ceilalti.".
..)**Cine este Beethoven? Un mare om, sărac, surd, îndrăgostit, necunoscut şi filosof, a cărui muzică este plină de vise gigantice sau dureroase.**(monumentala Simfonie a 9-a şi Oda Bucuriei).
Hippolyte Taine
***
"Viaţa lui Beethoven" / Romain Rolland ; ed.: Grafoart, 2014, trad.: Ovidiu Constantinescu. -"Era scund si indesat, cu grumazul vanjos, croit ca un atlet. Avea fata lata, caramizie, doar spre sfarsitul vietii galbejita, bolnavicioasa, mai ales iarna, cand statea inchis in casa, departe de campii. O frunte boltita, cu protuberante. Un păr negru taciune, grozav de des, în care se părea că nu intrase niciodată pieptanul, și zbarlit tot, semănând cu "serpii Meduzei". Ochii îi ardeau, mistuiti de o forță extraordinară, lucru pe care l-au remarcat toți cei ce l-au cunoscut; cei mai mulți însă se înșală îprivința culorii lor. Cum flacăra lor dogoritoare lumina un chip oaches, tragic, mai toată lumea i-a văzut negri: nu erau însă negri, ci de un cenușiu albastrui. Mici, duși în fundul capului, se deschideau brusc, pătimaș sau scaparand de mânie și se rostogoleau în orbite lăsând să se citeasca toate gândurile lăuntrice cu o miraculoasa limpezime. Adeseori însă căutau spre cer cu o privire melancolică. Nasul, scurt și pătrat, lataret, ca un bot de leu. O gură delicată cu buza de jos puțin ieșită în afară. Fălcile puternice, de ai fi zis că sfarmă nuci în măsele. O gropita adâncă în bărbie, mai spre dreapta, făcea ca figura să fie ciudat de asimetrica. "Avea un zambet blând — spune Moscheles - și, când stătea de vorbă cu cineva, un aer amabil, adeseori, și imbietor. În schimb, râsul zgaria urechea, era strident și semăna cu un rânjet; de altfel înceta repede" — râsul unui om ce nu-i obișnuit cu bucuria. De obicei, chipul său avea o umbră de melancolie, "o tristete fara leac". Rellstab, în 1825, spune că abia-abia reușea să-și stăpânească plânsul când îi vedea "ochii blanzi ce oglindeau o durere sfasietoare". Un an mai târziu, Braun von Braunthal îl întâlnește intr-o berarie: șade într-un colț și pufaie dintr-o lulea lungă tinandu-si ochii închiși, așa cum i se întâmpla tot mai des, pe măsură ce i se apropie sfârșitul. Cineva, un amic, îi vorbește. El zâmbește trist, scoate din buzunar un carnetel pentru convorbiri și cu o voce ascuțită, cum au adesea surzii, îl roagă să-i scrie întrebarea. Uneori chipul său era transfigurat, fie în toiul unei subite inspirații ce se abatea fără veste asupra lui, chiar în plină stradă, spre marea mirare a trecătorilor, fie atunci când cânta la pian: " Toti mușchii fețeii se incordau și i se umflau vinele; ochii salbatici deveneau și mai fiorosi; îi tremurau buzele; în clipele acelea semăna cu un vrajitor biruit de duhurile rele pe care le invocase".Aidoma unui personaj din Shakespeare, Regele Lear, spuse Julius Benedict."
***
Ludwig van Beethoven, tot despre surzenie - scrisoare pastorului Amenda.**Scumpul, bunul meu Amenda, de câte ori am dorit să fii lângă mine! Prietenul tău Beethoven este nefericit cum nu se mai poate. Află că tot ce aveam eu mai preţios, auzul, a slăbit mult. Încă de pe vremea când eram împreună am simţit unele simptome, dar am căutat să le ascund; de atunci mi-a mers tot mai prost... Mă voi lecui oare vreodată? Trag nădejde, bineînţeles; e destul de dificil, fiindcă, dintre toate bolile, aceasta se vindecă cel mai greu. Ce viaţă amărâtă sunt silit să duc, să ocolesc tot ce mi-e mai drag, şi asta într-o lume atât de păcătoasă, de egoistă!... Amară e resemnarea în care sunt nevoit să-mi caut un refugiu! Fără îndoială că mi-am pus în gând să mă ridic deasupra tuturor acestor necazuri.**
/ / / / / /
„O, Doamne, vino-mi în ajutor! Iată-mă părăsit de toţi oamenii, fiindcă nu vreau să dau mâna cu nedreptatea !...O, crâncenă soartă, ursită neîndurată ! Nu, nu, nenorocirile mele nu se vor curma în veci!”
***
Viena, 14 martie 1827**Dragul meu Moscheles!...La 27 februarie am fost operat pentru a patra oară, iar acum, după toate semnele, se pare că va trebui să mă aştept în curând la o a cincea operaţie. Dacă treaba asta mai ţine aşa un timp, mă întreb unde o să ajung şi ce o să se întâmple cu mine? Într-adevăr, viaţa e destul de vitregă cu mine. Mă las, însă, în voia soartei şi singura rugăminte pe care o adresez lui Dumnezeu este ca divina lui voinţă să rânduiască în aşa fel lucrurile încât, atâta vreme cât sunt silit să-mi văd moartea cu ochii, să mă cruţe de lipsuri. Numai aşa voi avea tăria să-mi primesc soarta, oricât ar fi ea de cruntă şi de grea, cu resemnare în faţa voinţei Celui de Sus.**/ - Prietenul dumitale, L. v. Beethoven. ***
("Beethoven, rămas aproape fără niciun ban, se adresase Societăţii filarmonice din Londra şi lui Moscheles, care se afla pe atunci în Anglia, rugându-i să organizeze un concert în folosul său. Printr-un act de generozitate, Societatea i-a trimis imediat o sută de lire sterline, în chip de acont. Beethoven a fost mişcat până în adâncul inimii. „Era într-adevăr un spectacol zguduitor, povesteşte un prieten, să-l fi văzut, când a primit scrisoarea, cum şi-a împreunat mâinile şi a izbucnit în plâns, de bucurie şi recunoştinţă”. Din pricina emoţiei i s-a deschis rana. A ţinut totuşi să dicteze o scrisoare de mulţumire către „Englezii cu suflet ales care luaseră parte la suferinţa lui”. Le făgăduia totodată o lucrare: Simfonia a zecea, o uvertură, tot ce voiau ei.
„Niciodată încă, spunea el, nu cred să mă fi apucat de o lucrare cu atâta dragoste ca astă dată”. Scrisoarea este datată 18 martie. În ziua de 26 a închis ochii.") - Romain Rolland : "Viaţa lui Beethoven"
***
**Singurul indiciu de superioritate pentru mine este bunătatea. Inima este pârghia a tot ce e măreţ**, 17 iulie 1812
https://musicwithvision.medici.tv/cl...wRGJZtv0C_44_8
https://www.youtube.com/watch?fbclid...ature=youtu.be