40 de ani („E stupid că m-am născut, e stupid că murim, e absurd că trăim”), moare pe 15 aprilie 1980 la spitalul Broussais din Paris, născut în 1905, Jean-Paul Sartre**Am reuşit la treizeci de ani această lovitură de maestru: să înscriu în La Nausée-(primul, şi poate cel mai bun al său roman Greața apare în 1938)-existenţa nejustificată, sălcie, a semenilor mei, şi să o scot pe a mea din cauză. Eram Roquentin, arătam prin el, fără nici o complezenţă, urzeala vieţii mele ; totodată eram eu, alesul, analistul infernului, fotomicroscop de sticlă şi oţel aplecat asupra propriilor mele sucuri protoplasmatice. Trucat pînă în oase şi mistificat, scriam voios despre nefericita noastră condiţie. Dogmatic, mă îndoiam de toate în afară de faptul că sînt alesul îndoielii; restabileam cu o mînă ceea ce distrugeam cu cealaltă, şi vedeam în nelinişte garanţia propriei mele linişti ; eram fericit. Cel mai bine ar fi să notez evenimentele zi cu zi. Să ţin un jurnal ca să mă lămuresc. Să nu las să-mi scape nuanţele, faptele mărunte, chiar dacă par lipsite de însemnătate, şi, mai ales, să le clasez. Trebuie să spun cum văd eu masa asta, strada, oamenii, pachetul meu de tutun, de vreme ce ele s-au schimbat. Trebuie să determin exact proporţiile şi natura acestei schimbări. De exemplu, o cutie de carton în care-mi ţin călimara. Ar trebui să încerc să spun cum o vedeam înainte şi cum..acum. Ei bine, e un paralelipiped dreptunghiular, se detaşează pe... - e stupid, nu-i nimic de spus despre asta. Iată ce trebuie să evit, nu trebuie să imaginez ceva deosebit acolo unde nu-i nimic. Cred că ăsta e pericolul care te pîndeşte cînd ţii un jurnal: exagerezi totul, stai la pîndă, forţezi întruna adevărul. Pe de altă parte, e sigur că pot, dintr-un moment în altul - chiar în ce priveşte această cutie sau oricare alt obiect - să regăsesc acea impresie de alaltăieri. Trebuie să fiu mereu pregătit, altfel îmi scapă printre degete. Nu trebuie să...ci să notez cu grijă şi în cele mai mici amănunte tot ce se întîmplă.", Sartre - filsoful, „le maître ?* penser“ al se?*colului XX se declară ateist (**Existenta precede esenta**) :numit "intelectualul rătacit", Jean-Paul **Mi s-a spus, acum câţiva ani, că personajele pieselor mele şi ale romanelor mele iau hotărâri în mod brusc şi într-o criză, că e suficientă o clipă, de pildă, pentru ca Oreste din "Muştele" să se convertească. Fireşte: din cauză că le fac după chipul meu; nu cum sunt eu, fără îndoială, ci aşa cum am vrut să fiu”, filosoful acuzat de filocomunism sau marxism (spunea în "Critique de la raison dialectique"/Critica rațiunii dialectice: *Consider că marxismul reprezintă filosofia supremă a timpului nostru*) - Sartre scrie principala sa lucrare filosofică - existenţialismul filosofului francez (L’être et le néant/ Existenţa şi neantul, 1943)**Omul nu s-a creat el însuşi, şi totuşi e liber, pentru că odată aruncat în lume, el este responsabil de tot ceea ce face. El este condamnat la libertate(..) Un eveniment social care se produce deodată şi care mă poartă cu el nu vine din afară: dacă sunt mobilizat într-un război, acest război este războiul meu, seamănă cu mine şi îl merit. Îl merit mai întâi pentru că aş putea să mă sustrag de la el, prin sinucidere sau dezertare; aceste ultime posibilităţi sunt acelea care trebuie întotdeauna să ne fie prezentate când este vorba de a judeca o situaţie. Ceea ce mi se întâmplă, mi se întâmplă prin mine şi n-aş putea nici să mă supăr de acest lucru, nici să mă revolt, nici să mă resemnez. Tot ceea ce mi se întâmplă este al meu (.)Trecerile, devenirile, tot ceea ce permite să se spună că existenţa nu este încă ceea ce va fi şi că este deja ceea ce nu este, toate acestea îi sunt principial refuzate. Căci existenţa este existenţa devenirii şi prin acest fapt ea este dincolo de devenire. Ea este ceea ce este, ceea ce înseamnă că, prin ea însăşi, ea nu ar putea să fie ceea ce nu este**
***
JURNAL - Luni, 25 ianuarie 1932 :**Ceva mi s-a întamplat, nu mai e nici o îndoială. A venit ca o boală, nu ca o certitudine oarecare,nici ca o evidenţă. S-a instalat perfid, încetul cu încetul; m-am simţit puţin ciudat, puţin nelalocul meu,asta a fost tot. O dată ce m-a cuprins nu s-a mai mişcat, a tăcut mîlc, drept care am crezut că n-aveam nimic, că fusese o alarmă falsă. Iată însă că acum creşte. Nu cred că meseria de istoric predispune la analiză psihologică. În tagma noastră n-avem de-a face decît cu sentimente precise, cărora le dăm nume generice, precum: Ambiţie, Interes. Dacă totuşi m-aş cunoaşte cît de cît, mi-ar fi acum de mare ajutor. Mîinile mele, de pildă, au ceva cu totul nou, un fel anume de a apuca pipa sau furculiţa. Sau poate furculiţa are acum un anume fel de-a se lăsa luată, nu ştiu. Cîteva clipe mai înainte, intrînd în camera mea,am încremenit, fiindcă simţeam în mînă un obiect rece care-mi trezea atenţia printr-un soi de personalitate. Am desfăcut mîna, m-am uitat: ţineam pur şi simplu clanţa. Azi-dimineaţă, la bibliotecă,cînd Autodidactul a venit să mă salute, mi-au trebuit zece secunde ca să-i recunosc. Vedeam o faţă necunoscută, o faţă şi atît. Şi apoi mîna lui ca un vierme mare şi alb în mîna mea. I-am dat drumul imediat şi braţul a căzut din nou, moale. Pe stradă la fel, se aud o mulţime de zgomote suspecte. S-a produs deci o schimbare în ultimele săptămîni. Dar unde? E o schimbare abstractă, care nu se precizează. Oare eu m-am schimbat? Dacă nu eu, atunci camera asta, oraşul, natura; trebuie să aleg. Cred că eu m-am schimbat: e soluţia cea mai simplă. Şi cea mai neplăcută. Dar, în sfîrşit, trebuiesă recunosc că sunt predispus la aceste transformări subite. Adevărul e că mă gîndesc foarte rar; de aceea o mulţime de mici metamorfoze se acumulează în mine, fără să bag de seamă, şi, pe urmă, într-o bună zi,izbucneşte o adevărată revoluţie. Asta a daţ vieţii mele acest aspect încîlcit, incoerent.**/ La Nausée (Greaţa), Editura Univers, 1990
https://www.youtube.com/watch?v=Fe91...PxkqkIB3TlJFa4