Bujor Nedelcovici, 84 de ani, născut pe16 martie 1936, Bârlad, aflat în exi din 1987, a cerut, obține azil politic în Franța, în volumul autobiografic "Cine sunteți, Bujor Nedelcovici ?"-**Sunt de origine scriitor, de naționalitate scriitor și de profesie scriitor. Am fost martorul unei epoci, eram obligat să-mi depun mărturia. Nu am dreptul să uit sau să tac. Un exilat are întotdeauna aerul de a-şi cere iertare”, spunea Cioran. Şi tot el afirma: „Nu sunt de aici; condiție de exilat în sine; nu sunt niciunde acasă – inapetența absolută la orice. Paradisul pierdut – obsesia mea de fiecare clipă”. Sau: „Cine eşti? Sunt un străin pentru poliție, pentru Dumnezeu şi pentru mine însumi”. Să nu uităm că doi poeți români exilați s-au sinucis aruncându-se în Sena: Paul Celan şi Gherasim Luca. Ce crezi că este esenţial pentru mărturia ta? In epoca modernă omul religios a fost înlocuit cu omul istoric, problematic, care a înţeles că istoria nu poate fi ocolită şi nici respinsă, ci doar implicată conştient. Este necesar să aflăm cât suntem de manevraţi şi cât suntem de liberi. Trebuie să ne exprimăm adevărul nostru ori de câte ori ne întâlnim cu: nedreptatea, falsul, teama, crima morală sau fizică, trufia, demagogia, corupţia, fără să ne scuzăm că nu îndreptăm nimic prin „ acel caz particular”. Ce consideri adevăr?Dreptul lui Don Quijote de a susţine că lighenaşul este coif. Un exilat este în căutarea permanentă a unei limbi, a unei țări, a unui loc, a unui „acasă”. Un exilat este un Iov care încearcă să afle de ce s-a abătut suferința asupra lui şi, de aceea, se revoltă cerându-i socoteală lui Dumnezeu. Eu mi-am păstrat scrierea romanelor în limba română, pentru că un roman nu se scrie numai la nivel rațional; o narațiune complexă de genul romanesc se scrie şi cu emoții, sentimente, percepții figurative…Un roman este o imersiune în imaginar şi ficțiune, într-un domeniu mântuit sau damnat şi, atunci când vrei s-o traduci într-o limbă străină, produci, din păcate, doar o călătorie avortată. În schimb, am avut tot timpul uşurința de a scrie eseuri, articole de presă, cronici literare, cronici de film, toate în limba franceză.”, Bujor Nedelcovici și-a donat întreaga colecție cuprinzând cărți, reviste și corespondență către colecțiile Muzeului Cărții și Exilului Românesc din Craiova
***
**După ce am terminat Facultatea de Drept, am fost nevoit să mă duc la munca de jos, fiindcă tatăl meu fusese condamnat politic. Am muncit la Bicaz, în Oraşul Stalin şi Bucureşti, timp de 12 ani. La Bicaz, am început să scriu. Iată, deci, că Securitatea mi-a făcut un imens serviciu. După ce am debutat cu romanul „Ultimii”, bine primit de critică, mi-am dat demisia din funcția de economist. Nu am fost primit în justiție, de unde fusesem radiat, şi nu mi-am găsit niciun post de muncă la o revistă, la un ziar sau la o editură. Din acel moment am început să greşesc şi să comit multe erori. Am pornit să scriu romane – unul, două, trei şi chiar o trilogie – pe vremea când la modă erau povestirea scurtă şi nuvela. Redactorii de la editură şi de la Cenzură îmi cereau să fac modificări de cuvânt, fraze, pagini întregi şi să plasez narațiunea în altă...țară. Refuzam orice modificare, iar, din cauza asta, trebuia să aştept un an sau doi până publicam o carte. Ar fi trebuit să cad la un compromis, aşa, acolo, o târguială cu târguitorii de cuvinte, o corectură, două, dar nu era vorba de „şopârle”, ci de o viziune contrară normelor în vigoare. Totul s-a împotmolit în 1982, când am vrut să public romanul „Al doilea mesager”, scris în deplină libertate interioară şi exterioară. Am aşteptat răspunsul doi ani de zile, până când, în cele din urmă, directorul Editurii Cartea Românească mi-a spus că nu poate să publice romanul. Am dus atunci manuscrisul la Editura Albatros. Dar şi aici, acelaşi rezultat sau aceeaşi lipsă de rezultat. S-a spus: „Ar fi mai onest să admitem că romanul era de nepublicat. Autorul nu s-a împăcat niciodată cu această idee, dând vina pe editori, pe critici, pe toată lumea”. Dacă lucrurile erau atât de simple şi de clare, de ce oare am fost obligat să aştept doi ani, ca, după aceea, directorul Editurii Cartea Românească să-mi spună că nu poate să-mi publice cartea? De ce m-am certat cu criticii şi cu toată lumea, când cartea nu fusese publicată?! Deci, eu eram vinovat că scrisesem un astfel de roman, şi nu editurile şi cenzura? Eu am fost vinovat că am vrut să rămân în țară? Eu am fost scandalagiul şi certărețul? Cel care s-a răfuit cu toți şi cu toate! Iată, aşadar, cum se inversează rolurile! Am greşit! Şi iarăşi am greşit, atunci când am trimis manuscrisul, pe căi clandestine, la Paris. Eroare capitală, deci! Doar că în 1985, eram în Franța şi, după câteva luni, urma să fie publicat romanul „Al doilea mesager” la Editura Albin Michel. Şi ce credeți? M-am întors în țară, contrar sfaturilor pe care le primisem. Mare greşeală! Puteam să cer azil politic la Paris. La Bucureşti, însă am fost primit cu brațele deschise. Obligat să-mi dau demisia din funcția de responsabil al Secției de proză a Asociației Scriitorilor din Bucureşti…am fost scos de la „Almanahul literar”, propunându-mi-se, în acelaşi timp, să public o altă carte. Am prezentat imediat manuscrisul unui volum de nuvele, „Oratoriu pentru imprudență”, la aceeai editură, Cartea Românească. Şi, din nou, mi s-au cerut modificări, ba chiar şi retragerea unei nuvele. Şi eu iarăşi am refuzat! Iar am greşit! De data asta, însă grav şi irevocabil. Am hotârât să plec din țară şi, în 1987, am ajuns la Paris.**
***
**Am fost gata să mă răfuiesc cu toți şi cu toate! Este adevărat! Ştiu că sunt o persoană dificilă, poate chiar antipatică, provocatoare, rebelă, anacronică, iconoclastă, inclasabilă, inadecvată la timpurile moderne, incomodă pentru mulți, dar cum poate fi un scriitor comod şi să se acomodeze într-un „timp al violențelor şi al asasinilor” ? Nu am avut o strategie a afirmării; nu am avut o tactică a tăcerii ambivalente”. Ni-e teamă că nu există alternativă. Se cade ca scriitorul să se opună puterii politice, dacă o socoteşte egoistă, cinică, tangentă la corupție, în loc de-a nutri iluzii sau a o adula: „Un scriitor trebuie să fie prezent în „Cetate”, este o conştiință, are o responsabilitate. „Ecrire c’est agir”, spunea Francois Mauriac. „Ecrire comme un combat”, „scriu, deci sunt.** Dar! Ce înseamnă pentru mine „a trăi” fără să scriu şi fără să citesc? Deci! Am scris pentru a trăi şi am trăit pentru a scrie.**N-am tăcut, m-am revoltat, m-am indignat şi n-am suportat insuportabilul, am strigat în deşert, chiar dacă ştiam că strigătul meu poate a fost inutil. Mi-am asumat anumite riscuri, am trecut prin momente grele de disperare, de sfâşiere, de angoasă şi m-a bântuit chiar şi gândul sinuciderii, dar am spus NU! „Ce este un om revoltat?, se întreba Albert Camus. Un om care spune nu, asta însemnând că lucrurile au durat prea mult timp”. La rândul său, Miguel de Unamuno afirma: „Despre ce este vorba, ca să mă opun!?”. Iar Mario Vargas Llosa era de părere că „Scriitorii trebuie să învețe să rostească cuvântul NU”. De aceea, îmi pare bine că am spus de fiecare dată „Nu” în fața inacceptabilului şi a insuportabilului.**
***
**La Paris, am început prin a lucra, aşa cum se spune, la munca de jos. Am muncit, printre altele, ca spălător de vase şi portar la un mare imobil de pe Avenue Montaigne, unde am cunoscut-o pe Marlène Dietrich…la telefon. Apoi, am fost primit în colegiul de redacție al revistei „Esprit”. Ceea ce nu obținusem timp de 17 ani în România, adică de la debutul din 1970 şi până la plecarea din 1987, iată, la Paris izbândisem, unde mă integrasem în mai puțin de un an. Am publicat, apoi, cinci romane bine primite de presa de la Paris, din Belgia, Suedia, Italia, pentru care am primit numeroase premii în Franța, Statele Unite şi Canada. Bref! dosarul meu de presă din străinătate este mai voluminos decât cel din țară.(.) Unii au binecuvântat închisoarea, pentru că le-a oferit o experiență existențială pe care, altfel, n-ar fi avut-o. În ce mă priveşte, eu binecuvântez exilul. Care a fost pentru mine o probă inițiatică, de cunoaştere a propriilor limite de rezistență fizică, sufletească, mentală şi spirituală. O moarte şi o înviere care m-au ridicat pe o treaptă superioară a cunoaşterii ontologice şi existențiale, în timpul şi spațiul în care trăiesc.**- (Cine sunteți, Bujor Nedelcovici? Bujor Nedelcovici în dialog cu Sergiu Grigore, Ed. Allfa, 2010)
***
Alexandru Tomescu :- ("Activitatea de scenarist a lui Bujor Nedelcovici, a fost o adevărată aventură, mai puţin cunoscută, datorită condiţiilor impuse de cenzura comunistă. Ca ploieştean, la noi în casă se discuta foarte des, cu admiraţie, despre Bujor Nedelcovici. El a scris scenariile pentru trei filme: "Întâlnirea", "Faleze de nisip" şi "Somnul insulei". Fiecare film are „povestea” lui Scenariu pentru "Întâlnirea" a fost scris în 1971. Aprobarea scenariului a durat mai mulţi ani, de insistenţe şi aşteptări. În 1979, Sergiu Nicolaescu, fără a cere consinţământul autorului, modifică scenariu, imprimându-i o tentă „ilegalistă”, declarându-se "coscenarist". Filmul a fost un exemplu clasic de deformare a subiectului cărţii după care s-a scris scenariu; în fapt un eşec. La scurt timp, filmul "Faleze de nisip" inspirat din romanul, "Zile de nisip" s-a turnat sub regia lui Dan Piţa. A fost o colaborare fericită unde şi autorul a participat la turnarea anumitor secvenţe. Premiera filmului - la "Cinematograful Scala". După patru zile filmul a fost retras, datorită unei critici aspre din partea lui Ceauşescu cu ocazia "Consfătuirii de lucru pe probleme organizatorice şi politico-educative" de la Mangalia, 1983. Filmul "Somnul insulei" a fost realizat în 1994 la "Casa de filme Solaris", condusă de Dan Pita, regia Mircea Veroiu, întors după şase ani de exil la Paris. Premiera a avut loc la Paris, la cinematograful "Le latin". Filmului i s-a acordat premiul "Makhila de argint" la Festivalul de la Arcachon, Franţa. Chiar dacă filmele sale nu au avut şansa de a ajunge la masa largă a spectatorilor, autorul rămâne drept un mare iubitor, un pasionat, al celei de a şaptea artă, în ţară şi în exil.")
https://www.youtube.com/watch?v=UTPq...HJ2SP414FWAuMg