132 de ani de la naştere, s-a născut la 15 decembrie 1887, a trăit 104 ani, Cella Delavrancea, în lucrarea "Scrieri", Editura Eminescu, Bucureşti, 1982,„Azi, cu o justă cântărire a valorilor, afirm că Enescu a fost cel mai extraordinar geniu muzical al secolului.Când eram studentă la Conservatorul din Paris, am studiat Suita lui George Enescu compusă în 4 părţi amănunţit.Nu-l cunoşteam pe compozitor personal, de aceea i-am trimis o scrisoare, vrând să-mi verific impresia asupra caracterului operei, pe care o consideram o poveste medievală.După numai trei zile am primit o scrisoare cu un scris foarte expresiv, unde îmi răspundea, felicitându-mă că-i „dibuisem” inspiraţia, adăugând însă un desen: doi clopotari bătând cu ciocanul, unul dintre ei cu braţul în sus, iar celălalt cu ciocanul pe clopot de două ori mai mare decât el”, celebra artistă s-a stins din viaţă la 9 august 1991, a fost pianistă, profesoară de excepţie şi scriitoare, în 1988, la Ateneul Român, într-un concert de gală a oferit un recital alături de un alt celebru pianist Dan Grigore**Relatia mea cu Cella a fost extraordinara.Toti mi-au spus ca pasajele in care vorbesc despre prietenia mea cu Cella sunt cele mai impresionante, ca se vad caldura, dragostea, relatia cu totul speciala pe care am avut-o.La centenarul ei i-am cantat trei piese, a doua fiind un intermezzo de Brahms in Si bemol. Stiam ca va recunoaste si va realiza ca ii e dedicat. Si asa a fost.Cella, am mai spus-o, traia viata ca pe o arta, complet dezinteresata. Prin ea, am avut sansa sa am o portita catre o lume pe care nici nu as fi visat sa o am aproape, lumea lui Caragiale, a lui Vlahuta, a lui Grigorescu, Pallady etc.Prin intermediul ei, mi-a devenit familiara, iar acest lucru a fost un privilegiu imens.**
***
Cella Delavrancea, 20 Aprilie 1953 Bucureşti**Dintre artele minore, meseria de interpret muzical este cea mai grea.Nefiind încadrată în cuvinte, lasă un spaţiu larg între indicaţiile autorului şi putinţa de exprimare a virtuozului, spaţiu în care relaţiile psihice ale intervalelor sonore sunt în constant conflict cu măsura impusă de text.Interpretul trebuie să fi disecat minuţios fiece raport de sunet dintr’o bucată, găsindu-i echivalentul în gândire.Apoi, cu stăpânire de sine deplină, să adune argumentele muzicale într-un avânt a cărui pulsaţie se naşte în el, dar fără ştiinţa lui, dintr-o transă a clipei care desleagă tehnica de judecată şi o supune unei vibraţii în care tremură chiar sufletul compozitorului.Pentru ca să se realizeze această minunată comuniune, trebuie să fi reflectat mult asupra cauzei care a determinat expresia muzicală.Prin urmare să-şi fi închipuit atmosfera momentului de creaţie şi evenimentele din viaţa compozitorului, suprapuse ca straturi geologice, în sensibilitatea lui.Chopin scria unui prieten: „Prefer să-mi scriu în muzică toate sensaţiile, decât să fiu mistuit de ele”.Amestecul unui impuls frenetic cu imagini coborâte în suflet formează baza dispoziţiunii lirice în spiritul creator al lui Chopin.De la Mazurkă, dansul sufletului polon, străbătută de freamătul eroismului şi al plânsului înăbuşit, până la Poloneze-poeme epice cu dinanismul strâns într-un paroxism disciplinat, toate formulele sale melodice sunt o transpoziţie a sensaţiilor stârnite dintr’un şoc exterior, filtrate apoi de cuget şi revărsate în echivalenţe sonore.Georges Sand lăuda într’o zi preludiul supranumit „picătura de apă” scris la Valdemoza, în insula Majorca, pe o zi de furtună, zicând c’a imitat foarte bine ploaia.Chopin, supărat, a întrerupt-o: „Nu imit niciodată.Găsesc echivalentul”.Mozart, călătorind dela Viena la Praga cu soţia lui, ca să fie sărbătorit pentru succesul operei „Nunta lui Figaro”, se uita pe fereastra diligenţei, încântându-se de vederea munţilor acoperiţi cu zăpadă.Apoi, brusc, faţa lui palidă se înroşea toată, lua dintr’o pungă de piele un carnet şi nota repede diferite motive.Purta întotdeauna cu el o cutie unde îşi ascundea aceste seminţe generatoare de capodopere.Beethoven povesteşte în caietele lui de conversaţie că, întrebat de un prieten, ce semnificare are finalul sonatei op.10, Nr.3, a răspuns „Bin ich noch melancolisch?”Cu mulţi ani înainte de tipărirea acestor caiete, lucrând în vederea unui concert Sonata, am scris pe prima pagină că finalul e stabilit pe o întrebare şi că Beethoven a grăit prin el „va fi tot aşa?”Drumul ales de intuiţia şi imaginaţia mea fusese cel bun.În mai toate sonatele lui Beethoven prindem firul fanteziei creatoare, dela strigătele primăverii atât de plastic sonorizate în opus 31, Nr.3, până la cutremurul cataclismal al Appassionatei şi măreţia opusului 111.Acest drum pe care-l face compozitorul din tehnicile unghere ale sufletului până la exteriorizarea expresiei, interpretul îl va face deandoaselea, întorcându-se de la textul dat, la misteriosul argument creator.De aceea un profesor trebue să încerce să desvolte imaginaţia elevului pentru ca interpretarea lui să nu fie o problemă tehnică, un scop concret şi să nu i se pară textul sonor un joc matematic lipsit de căldura vieţii.Analiza unei bucăţi cere mult tact.Planurile ritmice constituesc forma gândirii muzicale.Elevul să fie îndrumat în spiritul stilului autorului, să înveţe să închipuie în mod viu, intenţiile expresiilor muzicale, să fie bine cântărită pretenţia subiectivă a elevului ca niciodată să nu-i treacă prin minte c-ar avea dreptul să modeleze o bucată în afară de indicaţiile scrise de compozitor.Toţi autorii au precizat minuţios voinţa lor.Interpretul ideal respectă, în toate nuanţele, textul muzical.Elevul trebue să se afirme, în primul rând, printr-o supunere absolută faţă de cerinţele autorului.Numai astfel încadrat va putea să dea drumul la imaginaţie fără ca aceasta să denatureze caracterul bucăţii pe care o cântă.Am auzit o tânără elevă, talentată, spunând după ce pricepuse greşit o baladă „Aşa o simt eu”.Niciodată nu trebue uitat că interpretul este subordonat unei voinţi creatoare, impunătoare, care pedepseşte imedicat orice lipsă de respect.Prin urmare imaginaţia, acest element vital al interpretării, să fie dirijată, cântărită cu grija cu care ai administra o doctorie primejdioasă.Bine dozată scapă bolnavul, dar poate să-l şi omoare.Profesorul să
lămurească elevilor atmosfera în care se desfăşoară bucata, precum şi însemnătatea primordială a tempo-ului, şi culoarea tonului în care cântă.Să analizeze apoi modulaţiile care reprezintă în sintaxa sonoră verbul unei fraze, să stabilească climatul şi sentimentul poeziei melodice, să lege într-o viziune unitară textul pentru ca să se construiască arhitectonic compoziţia pe care o va cânta.Coloritul unui sunet se va obţine prin diferite feluri de tuşeu ale mâinii.Dar aceasta rămâne unealtă fără cuget dacă e mânuită fără înţelepciune şi vai ce amăgitoare poate fi velocitatea!Prin mijlocirea unei transpuneri cerebrale poţi obţine chiar de la un elev tânăr o diversitate de sonorităţi şi anumite inflexiuni creatoare de planuri tot atât de relevante ca perspectiva unui peisaj într’o pictură.Am explicat unui elev prima parte a sonatei Waldstein.I-am cerut să găsească la pian acel freamăt colorat palid care precede isbucnirea zorilor.Bine înţeles că i-am indicat tremurul degetelor pe clape.A reuşit perfect nuanţa, numai pentru c-am mutat pe planul graiului imaginea sonoră care ar fi rămas altminteri în ceaţa unei abstracţii greu de cuprins.Este evident că dacă tânărul pianist are o cultură mai aleasă, şi cu cât i s-a dezvoltat inteligenţa şi interesul în mai multe direcţii, cu atât i se îmbogăţeşte imaginaţia şi-i vor servi mai temeinic cunoştinţele, într-o interpretare muzicală.Acei ce se hotărăsc să se dăruiască muzicii să fie convinşi de la început că nu vor ajunge niciodată la nimic fără crâncenă şi continuă muncă.Succesul este o culme înşelătoare, nicidecum un popas statornic.Culmi mereu mai înalte îţi răsar în cale şi abia târziu ajungi să te bucuri cu adevărat de măreaţa armonie a Muzicii.Am auzit pe un foarte mare pianist răspunzând unei persoane care-şi exprima stângaci admiraţia: „Cum de-ai ajuns, maestre, să cânţi atât de minunat?”– „Mult Czerny, Doamnă, şi multă răbdare”.Cuvintele acestui mare interpret Beethovenian să devie o lege pentru tinerii noştri pianişti.**
***
Delavrancea Cella în cartea "Dintr-un secol de viaţă",Ed.Eminescu, Bucureşti,1988**Enescu este astăzi unul din rarii suverani ai muzicii. Nimic nu se ofileşte în pătrunzătoarea lui forţă de convingere.Totul este esenţial.Originea acestei puteri provine din respectul textelor, din viaţa lui interioară, din culmile filozofice, unde gândirea lui se topeşte în spiritualitate, de unde se revarsă asupra artei, a cărei semnificaţie morală biruie orice primejdie şi domneşte cu simplitatea forţelor elementare ale pământului**
***
http://suplimentuldecultura.ro/11514...Y7Ttpo0WQBQGyI
https://www.youtube.com/watch?v=wbnR...ZCyxyuhBxLmh6A
https://www.youtube.com/watch?v=-dAg...X-mJr-TJcrAitU