"Das Stundenbuch",*Ce te vei face Doamne,când eu voi muri? Eu sunt ulciorul tău -când mă voiu sparge? Ce te vei face,Doamne? Mie mi-e teamă!*,Un căutător de Dumnezeu,cum i s-a spus de multe ori,un „făcător de Dumnezeu",cum i s-a zis alteori cu sarcasm,*Scopul întregii evoluţii omeneşti,este să poţi cuprinde pe Dumnezeu şi pământul în acelaşi gând.Dragostea de viaţă şi dragostea de Dumnezeu trebuie să se contopească într-una singură în loc să aibă,ca acum,temple deosebite;nu poţi adora pe Dumnezeu decât trăind viaţa în desăvârşire.A-i da forme din ce în ce mai înalte,a stabili legături din ce în ce mai numeroase între ea şi ceea ce pare neînsufleţit înseamnă a crea pe Dumnezeu.Cu alte cuvinte,a coborî pe Dumnezeu în viaţă sau a ridica viaţa până la desăvârşirea divină*,născut la Praga în 1875,şi stins în 1926 într-un castel izolat din Elveţia,Rainer Maria Rilke/*Numai odată,fiecare,numai odată. O singură dată şi nimic mai mult.Şi noi numai odată. Niciodată,Insă acest a fi fost odată,deşi numai odată,a fi fost pe pământ,se pare că nu mai poate fi niciodată*(Elegia a Noua),"a trait cand a început să scrie "Das Stundenbuch" intr-un sat rusesc,l-a vizitat pe Tolstoi la lasnaia-Poliana-*Eu te găsesc în toate-aceste lucruri/Cu care bun şi ca un frate sunt*(Povestirile despre bunul Dumnezeu,1904)
***
**Rusia se mărgineşte în sus cu Dumnezeu.Gorganele,ce străbat întreaga stepă ca nişte valuri încremenite în somn, sunt morminte ale generaţiilor trecute.Şi-n ţara asta unde mormintele sunt munţi,oamenii sunt prăpăstii.Adânc, neînţeles,tăcut norod,şi cuvintele lui sunt abia ca nişte punţi slabe,şovăitoare,peste adevărata lui fiinţă.Uneori pasări
misterioase se ridică de pe gorgane.Uneori cântece sălbatice se cufundă în oamenii mocniţi şi pier în adâncul lor,pe când pasările dispar în adâncul cerului.In toate părţile,totul pare neţărmurit.Nici casele nu se pot feri de această nemăsurată nemărginire;ea năvăleşte prin ferestruicile lor.Numai în colţul întunecat al odăilor stau vechile icoane,ca nişte pietre ce străjuesc drumul lui Dumnezeu,şi luciul unei luminiţe trece prin ramele lor ca un copil rătăcit într-o noapte cu stele. Aceste icoane sunt singurul reazim,singura călăuză statornică,şi nici o casă nu poate trăi fără ele.**
***
"Tu moşteneşti verdele
Trecutelor grădini şi tăcutul albastru
al cerurilor sparte.
Din miile de zile, rouă,
Şi multe veri de soare spuse nouă,
cu primăveri cu străluciri şi jale,
ca multele scrisori ale unei tinere femei.
Tu moşteneşti toamnele, ce ca haine diafane
care zac poeţilor în amintire;
şi toate iernile, cu ţări orfane,
îţi cad la piept cu dulce alipire.
Tu moşteneşti Veneţia, Cazan şi Roma,
al Pisei dom; Florenţa o vei avea,
Troiţca Lavra şi-acea mănăstire
ce sub grădinile din Kiev, o încolăcire
de ganguri ţese: negre, rupte fire.
Moscova cu clopote ca'n amintire,
şi sunet va fi al tău; viori, cornuri şi glasuri,
şi orice cântec ce adânc a răsunat
la tine va luci ca nestemată"
***
**Abia în Florenţa,unde întâia oară în viaţă am văzut,am auzit,am simţit,am cunoscut,şi totdeodată am mulţumit pentru toate acestea,acolo m-am gândit din nou la el,la Dumnezeu.Erau pretutindeni urmele lui.In orice tablou găseam fărâme din zâmbetul lui,clopotele trăiau încă din glasul lui,şi pe statui cunoscuiu întipărite mâinile lui.Italia e primăvara lui Dumnezeu.**Michelangelo:*Acesta a fost omul ce se re 'ntoarce veşnic/când în amurgul ei o epocă/ îşi concentrează 'ntreaga ei valoare/Atunci povara-i toată un altul o ridică/şi-o prăvăleşte în prăpastia din pieptul lui/înaintaşii lui au sângerat şi-au râs/doar el mai simte încă ce uriaşă-i viaţa/ca s-o cuprindă toată ca pe un singur lucru/Numai Dumnezeu rămâne sus,peste vrerea lui/atunci omul îl iubeşte cu ura lui înaltă/că nu-l poate atinge.*
***
De-ar fi odată linişte profundă,
de-ar amuţi tot ce-i vremelnic şi schimbător
şi râsu'nvecinat de-ar amuţi,
şi zgomotele simţurilor mele
de nu mi-ar turbura adânc vegherea
atunci cu o gândire înmiită
te-aş cugeta întreg şi-ai fi al meu,
măcar atât cât ţine un surâs...
Şi cum în mine însumi mă aplec,
Dumnezeul meu e neguros şi ca o'mpletitură
de mii de rădăcini, ce sorb tăcut.
Ştiu doar că din căldura lor mă'nalţ
mai mult nu ştiu, căci ramurile mele
zac în afund şi numa'n vânt se clatină,
***
-din "Das Stunden-Buch/Ceaslov,1899-1903" :*Stinge-mi lumina ochilor:te pot vedea/urechile surzeşte-mi : te pot auzi,
şi fără gură te pot invoca.
Sfărâmă-mi braţele : ca într'o mână
în inimă te-oiu strânge.
Opreşte-mi inima : în créer va zvâcni,
şi creerul în jar de-l vei scrumi,
pe val de sânge'n mine te-oiu purta !"
https://www.youtube.com/watch?v=Q8egX-lwZNA