("Nu acela,care aduce el mai mult,e cel mai vrednic,ci acela care are cea mai curata,cea mai sfântă bucurie,de aceea ce aduc altii").A venit pe lume cu 137 de ani în urmă,la 28 septembrie 1882,renumit cărturar şi gânditor,un model academic (1882-1927),moare la numai 45 de ani,26 iunie 1927,Vasile Pârvan scrie in "Memoriale,Laus Vitae",**Viaţa proprie,ca şi a celor ce ne sunt de folos e un drept al nostru;ea are granitele ei fatale,pe cari le primim cu supunere;dar a muri ìnainte de termen?Şi gândul acesta,de a fi mai putut trai,nu lipseşte din nici o mărturie funerară:«a trăit atâţia ani,atâtea luni,atâtea zile».Cât nu sunt atinşi măcar şeptezeci de ani,ne simţim furati de aceea ce ştim că e omeneste,nu numai posibil,ci aproape firesc.De ce să ne ducem dincolo,in necunoscut,as?* de repede?Pierd zeii din nemurirea lor,dacă noi trăim o cupa mai mult?Sau nu suntem aici decât pentru a da altora viaţa,şi apoi a pierl?Noi nu avem şi viaţa noastră?De ce luptăm asa de aprig,chiar bătrâni,pentru salvarea vieţii noastre,desi viaţa nu mai e decât un şir de suferinţe?De ce ni s-a dat uşurinţa aceasta copilărească de a gasi întotdeauna o iluzie,care să ne facă a suferì răbdători mai departe în viaţă?Nu pentru că viaţa le e draga şi zeilor,pentru că viaţa e frumuseţă,e armonie,e ìnflorire?«Viaţa e totul>Dar ce cuprinde viaţa?Inainte de toate mult zgomot şi multa agitaţie,care numai dă iluzia vietii far?* a fi viaţa:întocmai cum tăcerea şi singurătatea dă iluzia morţii,fără a fi deloc moartea.Fiecare piatră de mormânt grecoromana e un imn al vietili.De două feluri e lauda vieţii,după cum se priveşte omul pe sine ìn mijlocul lumii:ca părtaş al vieţii publice,ori ca individ singuratec.In primul caz avem imnul gloriei,ìn al doilea avem imnul fericirii.Oricum ar fi,el nu poate însă muri decât cu trupul.Iar dincolo,unde sunt numai suflete,nu mai poate fi moarte.Tot ce a fost in noi mărginire piere; ramane in viaţa de dincolo numai nemărginirea gândului nostru,care chiar aici in viaţă se ridica adesea uriaş pana la stele,căutând o lege şi o forma şi întrebând de ìnceputul lucrurilor far?* margini şi far?* ìnceput.Prin moarte tot ce a fost trecător pământesc se sterge.**,iar cel mai bun,biograf şi exeget al operei marelui savant,distins istoric,academician Alexandru Zub,avea a spune in introducerea la V.Pârvan.Corespondenţă şi Acte,Bucureşti,1973,*"La moartea lui,survenită în 1927,la o varstă cînd altora abia le e dat să simtă gustul faimei,istoricul se bucura de un prestigiu imens.Legenda i-a însoţit ultimii paşi,prelungindu-se în posteritate.Astăzi,încă,după mai bine de patru decenii de la sfîrşitul sau prematur,contactul cu opera şi frînturile biografice cate s-au păstrat contaminează.în el se împlineşte,exemplar,triplu! sacerdoţiu al nazuinţei spre adevăr,bine şi frumos.Asceza cărturarului dedicat muncii fără istov,savantul şi artistul sunt laturi ale unei personalităţi complexe invocate rînd pe rînd de cei care l-au cunoscut direct,ca şi de cei care au avut bucuria să se împărtăşească,cu vremea,din fructul acestei existenţe prodigioase.**
***
Parvan,1923 in"DIES VIOLARIS" IN MEMORIAM CONSTANTIN IERBICEANU-*Cel trecut dincolo devine un geniu bun,un heros;prin moarte se răscumpără toate greşelile din viaţa de aici.Aitfel,ce maiestate ar mai avea sufletul,dacă ar trebuì dincolo să ispăşească fără sfârşit slăbiciunile unui trup de o clipă? Trecerea din această viaţă,chiar a celor mai buni dintre noi,e o întâmplare cu totul obicinuită şi neînsemnată în mijlocul lumii nemărginite.Noi nu ne dăm bine seama de acest lucru,decât atunci când firea însăşi ne dă vreun simbol al acestei nimicnicii:departe în noapte,un vaet;tot mai slab;o fiinţă omenească,bună sau rea,de jos ori de sus,singură,fără apărare,s-a stins:cum piere o biată pasăre mică în infinitul cerului,rapita de un vultur;neclintită a rămas maiestatea nopţii;departe,în mare,pe o corabie călătoare,un cântec solemn,rugăciuni,fum de tămâie;un muritor şi-a împlinit solia pe pământ,cere odihnă; în locul mormântului de pământ,necunoscutul are nesfârşitul mării;undele albastre se deschid şi cuprind în adâncurile lor trupul obosit;neclintită a rămas maiestatea mării.Şi totuş ceva din noi nu dispare,nu poate muri;nimicnicia omenească e fără îndoeală legea suprema a vieţii noastre singuratice.*
&
*Creatori mândri şi creatori modesti,suflete mulţumite de sine şi suflete ce se ìndoesc de propriile puteri:toţi muritorii cari se supun nevoii imperative puse ìn ei de a crea şi astfel încearcă să dea viaţă nouă pentru alţii,cari trăiesc tocmai
din viaţa mai puternică a gândului lor,toţi suferă in concepţie şi întruchipare,toţi deopotrivă au ei înşişi nevoie de alinare şi mântuire şi şi-o cauta in alţii.Toţi sunt ca Amfortas care dă altora mântuire prin Graal,dar însuşi are nevoie să fie mântuit de Parsifal.Şi faţă de toţi lumea cea multa e neîndurată.Ea cere creatorului,cum cer cavalerii Graalului lui Amfortas,să sufere mereu,să sufere cumplit,numai să dea mereu mântuire sufletului lor slab.Şi în această pătimire singuratecă a creatorului,unde doară mila sufletelor simple sau iubirea divinatoare a sufletelor înrudite cu el,de-l pot ajunge şi mângâia,toate scăderile lui omeneşti se şterg ca asprimile munţilor în albastrul depărtării şi el ne apare curat şi frumos,pierdut în visurile lui ca un copil cu ochii mari privind în nemărginire.In gând senin,cu cantate şi blândeţă,cumpănind binele şi răul celor de veci adormiţi,cu spirit de înţelegere larg iertătoare şi cu pietate adânc recunoscătoare fata de toate cele omeneşti,căpătăm noi înşine o linişte şi ecvanimitate care pare a pleca din însăşi liniştea pământului,seninul cerului şi potolirea mării,asa de mult ne apropiem de ritmul firii:larg,maiestos,înălţat peste agitaţiile şi patimile omeneşti,şi as?* de adânc ne unim cu natura etern liniştită şi etern luminoasă.*
***
V.Parvan in"PARENTALIA-INCHINARE IMPĂRATULUI TRAIAN LA ΧVIII VEACURI DE LA MOARTE"-"Intre cer şi mare,in nemărginirea clară,e singur glasul lirei care sfios şopteşte de sufletul omului.E ploaie de note de aur in marea tacere a serii.Ca arborii ce-şi ridica frunzele cu fata cea lucie spre soare,asa îşi înalţă rugatorul braţele-i albe spre ceruri,cu palme deschise in eter.Izvorând din adâncul iubirei noastre de lumina,curge cu murmur de pârău de munte,imnul lui către Soare.«Către tine,Părinte,se îndreaptă toate,toate trăesc prin tine,toate sunt frumoase prin tine.Copacii in pădure se ìntrec in înălţime,se salta năvalnic spre tine,ca sa nu rămâie in umbra celor bătrâni, voinici,fericiţi,de ploaia de aur a razelor tale.Subtiri,delicate,drepte,ca lumânările înaintea iconostaselor,se ridica trupurile copacilor tineri.Ca nişte copii doritori a vede?* fata ta,ca nişte fecioare doritoare a primi sărutarea pe buzele lor,asa se înalţă coroana lor către lumina ta.«Şi copaci şi ierburi iti aprind focuri de bucurie,de ìnchinare:sunt fiorile lor;corolele lor ard,parfumul lor urca spre tine.«Şi noi oamenii,copili tai cei mai de pe urmă,în marea cea mare a fapturilor tale,noi cei mai plăpânzi,noi cei mai frumoşi:trupul nostru-i tulpina,sufletul nostru e floarea,gandurile noastre-s parfumul,inima noastra-i oglinda,viaţa noastră e imnul puterii,luminei,armoniei tale.«Soare,«Mărire ţie !"
https://revistacititordeproza.wordpr...jvwcfO2wn1tPWo