=Monahul de la Rohia „Fraţilor nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţi oameni mari",s-a nascut la 29 iulie 1912 Nicu-Aurelian Steinhardt, trecuti 7 ani peste un veac**Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti.Ne cheamă să fim buni,blînzi,cinstiţi,smeriţi cu inima,dar nu tîmpiţi.(Numai despre păcatele noastre spune la Pateric„să le tampim").Se înşeală amarnic toţi cei ce cred-şi nu-s totdeauna nerozi-că-l pot duce pe Dumnezeu,că-l pot şmecheri.Nicidecum.Dă sau bate cu nespus de migălit rafinament.De unde rezultă că Dumnezeu nu e numai bun,drept,atotputernic etc,e şi foarte deştept.Mii de draci mă furnică văzînd cum este confundat creştinismul cu prostia,cu un fel de cucernicie tîmpă şi laşă,o bondieuserie (e expresia lui tante Alice),ca şi cum menirea creştinismului n-ar fi decît să lase lumea batjocorită de forţele răului,iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind că e prin definiţie osîndit la cecitate şi paraplegie.Denis de Rougemont:să nu judecăm pe alţii,dar cînd arde casa vecinului nu stau să mă rog şi să mă îmbunătăţesc;chem pompierii,alerg la cişmea.De nu,se numeşte că sunt fudul şi că nu-mi iubesc aproapele.Macaulay:este drept că nu avem voie să ne răsculăm împotriva lui Nero căci orice putere de Sus este,dar nici nu trebuie să-i sărim lui Nero în ajutor dacă se întâmplă să fie atacat.(Eisenhower şi Foster Dulles în toamna lui '56.).Una e să te răscoli,alta e să aprobi.Cînd a căzut Iacob al II-lea,s-au găsit episcopi anglicani care să-l urmeze în exil pe regele procatolic,ori poate catolic,numai pentru că era suveranul legitim şi,orice s-ar fi întîmplat, nu putea fi înlocuit.Creştinismul neajutorat şi neputincios este o concepţie eretică deoarece nesocoteşte îndemnul Domnului (Matei 10,16: „fiţi dar înţelepţi ca şeipii şi nevinovaţi ca porumbeii") 'şi trece peste textele Sfîntului Pavel (Efes.5,17:„Drept aceea,nu fiţi fără de minte", II Tim. 4, 5: „tu fii treaz în toate..",7/7.1.8:„să fie...treaz la minte" şi mai îndeosebi I Cor.14,20: „Fraţilor nu fiţi copii la minte;ci la răutate fiţi copii,iar la minte fiţi oameni mari")**
***
**Povestea cu doi şi cu doi fac patru eu o ştiam încă mai de mult.Ştiam bunăoară de la Camus că „vine mereu în istorie o clipă cînd cei care afirmă că doi plus doi fac patru sunt pedepsiţi cu moartea." Iar de la Dostoievski, în alt fel, că două ori doi fac patru nu mai e viaţă ci obîrşie a morţii. Omului, zice Dostoievski, i-a fost neîncetat frică de această regulă; o tot caută, de dragul ei străbate oceanele, îşi jertfeşte viaţa în căutarea aceasta, dar se înspăimîntă la ghidul că va da de ea. E un principiu de moarte, şi bun lucru este că uneori doi şi cu doi mai fac şi cinci.Orwell, însă, crede altminteri, crede că libertatea înseamnă libertatea de a spune că doi plus doi fac patru şi că deîndată ce lucrul acesta e recunoscut restul tot urmează de la sine.Cum puteam împăca între ele acestea toate, mai ales că silueta cărturarului care, în mijlocul iureşului,enunţă calm adevărurile simple şi eterne, nu e lipsită de măreţie?Eram zăpăcit,pînă ce m-am putut lămuri;atît de mulţumit am fost de explicaţia găsită încît pe loc i-am trimis o scrisoare coanei Lenuţa,mama lui Alecu,vajnică reacţionară,femeie înaltă şi frumoasă, moldoveancă stăpînă pe un grai fără ocoluri şi perdele. Coană Lenuţo, i-am scris (şi mania aceasta de a ne expedia epistole unul altuia, loco, a fost şi ea criticată cu asprime, socotindu-se curat răsfăţ,înlăturind orice posibilitate de scuză), tiraniile nu interzic rostirea adevărurilor,ci numai a unora, mai bine zis a unuia anume,a celui de care o doare pe respectiva tiranie. Omul şi el înghite să-i spui multe de la obraz, dar se cutremură cînd dai peste ceea ce Englezii numesc „cadavrul din dulap" ori „adevărul de-acasă" şi începi a dezvălui ce singur nu îndrăzneşte a-şi mărturisi,cînd rişti să atingi punctul fragil şi vulnerabil despre care arhitectura esoterică spune că există în orice clădire înălţată pe suprafaţa pămîntului acestuia şi poate duce într-o clipită la năruirea edificiului întreg.The skeleton in the cupboard şi hometruth sunt expresii intraductibile în româneşte, dar îmbinîndu-le şi trecîndu-le în spaţiul mioritic, îmi vine a crede că sunt un fel de echivalent al soţiei meşterului Manole, prinsă în ziduri şi-n amintire şi rugîndu-se pentru bietul (ori ticălosul) de om creator cu suspine negrăite, ca Duhul pentru păcătos.Revoluţia franceză era gata să îngăduie proclamarea multor adevăruri, dar pedepsea cu moartea pe cel care îndrăznea să îngîne că simplul fapt de a te fi născut nobil nu este un argument îndestulător pentru a ţi se tăia capul fără altă procedură decît simpla identificare. {Legea din Priar, anul II). Şi pe vremea lui Cromwell şi a puritanilor se spuneau multe lucruri bine intenţionate, dar vai de cel care punea la îndoială absoluta validitate a prescripţiilor morale din Vechiul Testament, în sensul lor absolut literal. Şi în frumoasele oraşe Geneva, Miinster ori Florenţa, pe vremea lui Calvin, a lui Thomas Miinzer, a lui Johannes von Leyden ori a lui Savonarola se auzeau cuvîntări pline de adevăruri şi lucruri exacte şi se exprimau idei vrednice să fie luate în seamă, dar exista de fiecare dată cîte un adevăr scandalos-blasfematoriu-cu desăvîrşire interzis folosirii publice.Plata folosirii:moartea.Secretul,aşadar,coană Lenuţă, iată-l: doi şi cu doi fac patru este o formulă algebrică: nouă ne revine de fiecare dată sarcina s-o aritmetizăm.A spune că doi şi cu doi egal patru nu înseamnă a declara ca Tudor Vianu că Goethe a scris Poezie şi Adevăr, că Voltaire a murit în 1778 ori că Balzac, domnilor, e un realist romantic. Sau a ţine,ca George Călinescu,admirabile inedite prelegeri despre viaţa şi opera lui Eminescu.Cand alături de tine oamenii sunt tăiaţi cu ferestrăul,dacă vrei să enunţi că doi şi cu doi fac patru înseamnă că trebuie să urli cît te ţine coşul pieptului: este o nedreptate strigătoare la cer ca oamenii să fie tăiaţi în două cu ferestrăul.Sub domnia lui Robespierre afirmau că doi şi cu doi fac patru cei care se revoltau împotriva faptului că nişte oameni erau trimişi la ghilotină numai pentru că se născuseră nobili.(Prevestise el ceva,Beaumarchais,dar nimerise pe de lături,ca leremia!) Sub Calvin, la fel,cei care nu puteau să nu se cutremure văzînd că sunt sortiţi mortii toţi cugetătorii care nu aprobau întocmai teologumenele lui maître Calvin.Sănătoasă aritmetică ar fi făcut cine i-ar fi expus lui Caligula îndoielile sale cu privire la putinţa de a conferi calitatea de consul unui cal.Şi aşa mai departe de fiecare dată.Pe doi ori doi patru,alde Vianu,Călinescu sau Ralea l-ar fi putut aritmetiza vorbind,bunăoară, despre Canal,drumul cel java pulbere.Mi-a trebuit însă timp îndelungat pînă să-mi pot descărca inima în scrisoarea trimisă coanei Lenuţa; eram amăgit şi impresionat de cifrele 2 şi 4, cu înfăţişarea lor atît de concretă şi de aritmetică,de serioasă şi (vorba lui Manole) de onorabilă; pînă ce, în sfîrşit,să pricep că formula aceasta aparent numerică este de fapt abstractă şi algebrică,ea cerîndu-se mereu tradusă,exemplificată,surprinsă în timp; şi anume de fiecare dată în conformitate cu adevărul atunci interzis.A! bieţii de noi, tot robi ai istoriei suntem şi tot sub vremi.**
***
*Smochinul neroditor.Acesta cred că este sensul la prima vedere atît de nedrept al parabolei,unde Hristos mai degrabă îl recuză pe smochin,îi spune„lipseşte din faţa mea",decît îl blestemă.Parcă Hristos ne cere să lucrăm după soroace şi regulamente,ca la bănci.Frumos motiv: nu-i timpul meu! Oricînd e timpul de a face binele.Oricand e timpul de a-l îndatora pe Hristos.Şi după cum împărăţia lui Dumnezeu va veni pe negandite,pe furate,tot astfel şi faptele care o prevestesc nu ţin seama de termene şi contracte.Sau parcă prietenia stă în a răspunde: te voi ajuta dacă pot.De-aşa prietenie..Prieten se numeşte omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement adverbial circumstanţial de timp sau de loc sau de mod. Iar Domnului cît îi place să ne dea numele de prieteni ai Săi!*
***
(Karl Barth: harul îndreptăţirii e viaţa noastră, harul sfinţeniei e moartea noastră.Ceea ce înseamnă că, în operaţia îndreptăţirii, Domnul îi spune mortului (adică păcătosului): trăieşte! Apoi, după ce l-a scos din păcat, cu alte cuvinte din moarte, şi l-a chemat la viaţă, tot El îi spune celui acum viu: mori! Păcătosul căit-fostul mort care a fost chemat la viaţă-urmează acum să moară la cele lumeşti. „Sub aceste două determinări şi nu sub vreo alta trebuie să fie trăită viaţa creştină."lată, întreagă, dialectica lui mors et vita: întai te inviază, apoi te omoară: ca să fii cu adevărat viu.A, dacă asta-i viaţa, viaţa nu e uşoară, e un fel de moarte. Noi tot zicem: viaţa, viaţa e aşa şi pe dincolo...dar poate că nici nu ştim ce e viaţa adevărată (după cum nu ştim ce e moartea), poate că bîjbîim în zăduful apăsător al penumbrelor unui lim-bus şi printre confuziile unui vag limbaj...Căldiceii.- Din sentinţa lui Arthur Miller reiese de asemeni că fericirea şi liniştea nu le putem crea noi singuri, pe cale materială - şi că ne sunt date de sus.încă - o dovadă a existenţei lui Dumnezeu)
http://www.carteadelaora5.ro/3-motiv...y0lgI7spXjYe5k