Cinemagia Forum - View Single Post

victor_homescu · 29 May 2019, 16:55

=Născut 1871 mai ziua 23,singurul său roman"Adela",Fost-a,n-a fost,ori a fost vis?“(câteva cărţi mai interesante,ai să le comanzi cu siguranţă.Le însemni cu o cruce.Pe cele mai importante,cu două.De la o vreme observi că ţi-ai pierdut forţa de inhibiţie,şi crucile duble devin tot mai dese.Atunci,pe cele câteva mai importante le însemni cu trei cruci,care,în curând,încep să-şi piardă şi ele valoarea selectivă)/**Elaborat la mijlocul anilor 20 dar publicat,din raţiuni pecuniare,mult mai târziu micul roman sentimental şi psihologizant al criticului Garabet Ibrăileanu,un alt caz de modernism,dovedeste retro ataşamentul autorului pentru o cultură a pudorii proprie sfârşitului de secol XIX,montat într-o formulă de rafinată actualitate,oferind,la apariţie,o replică ironică literaturii autenticităţii din epoca jazzului**(Modernismul retro în romanul românesc interbelic,Paul Cernat),„Cel mai bun roman de analiza pe care il avem"Adela" este o carte despre dragoste și moarte",scria G.Calinescu la publicare,**Aproape în fiecare seară stau de vorbă cu Adela în cerdac.Femeia asta tânără și curioasă de viață și de stări sufletești mă scrutează necontenit,fără să aibă aerul.Eu îmi îngroș cât se poate epiderma sufletului,s-o fac impermeabilă.Dar cu femeile jocul e pierdut întotdeauna.Ele privesc în sufletul bărbatului ca într-o vitrină.În curând voi avea patruzeci de ani! Nu mai sunt un început,o cauză.Devin tot mai mult o prelungire,un efect. Nefericirea mea,cauzată de mine,ar fi o catastrofă individuală,şi meritată.Dar nefericirea ei,provocată de mine,ar fi o crimă împotriva ei şi o crimă împotriva fericirii,pentru că oamenii înfrumuseţează ori urâţesc fericirea,şi Adela e dintre acei care o înfrumuseţează.În infinitul acesta etern există oare loc și timp pentru repetarea planetei în toate vârstele ei?Îmi cere Adela acum,la depărtări de ani de lumină,să-i hrănesc păpușa cu biberonul?Îmi pune ea,aiurea în univers,o floare mică în piept?îmi zâmbește în altă Cale lactee,netezindu-și părul la oglindă?îmi„dovedește“poate,pe un Pământ mai vechi cu o lună,că sunt tânăr?**/Ibrăileanu?**Un artist al exprimării frapante și memorabile,un remarcabil stilist,care găsește stilul fără să-l caute**(Alexandru Paleologu,în Spiritul și litera.Eseuri critice,1970)
***
Azi se împlinesc treizeci și șase de ani de la moartea mamei.
Timpul vine din viitor,trece în urmă,se dărâmă peste ea,o acoperă, o face tot mai inexistentă, căci morții mor și ei, mereu.Când voi dispărea și eu,va fi murit și ea complet din univers.Prea mic,când a murit,ca s-o țin minte,imaginea ei mi-am creat-o mai târziu,în copilărie,după o fotografie rea și ștearsă,pe care am înviat-o și am colorat-o cu tot ce am auzit de la alții și cu propria mea fantezie:o fată tăcută,înaltă,cu părul castaniu,cu ochii căprui.Amintire a unei imagini arbitrare de altădată,aceasta și atâta este mama.În cursul vieții,imaginea rămânând aceeași,a variat,totuși,odată cu punctul de privire în care mă mutau anii.În copilărie,fata cu părul castaniu îmi era mamă.La douăzeci de ani,soră.Astăzi, o simt fiică.Dar aceste sentimente sui-generis,aceste ipoteze afective,fără substratul vreunei realități experimentate în viața de familie,au fost nostalgii de amor pentru o fată frumoasă,moartă de mult.Ca și furtunile, care răscolesc numai fața oceanului,pasiunile tinereții au venit și au trecut, dar în adâncurile cele din urmă ale sufletului dragostea pentru imaginea fetei moarte a rămas intactă,neamestecată, de o esență unică,și în nopțile senine,în prima tinerețe și uneori și astăzi,când mă simt singur,nedreptățit,nefericit,mi se pare că mă privește cu grijă și duioșie,aplecată peste o balustradă ideală din spațiile interplanetare.
***
În strigătul de iubire,bărbatul cere femeii ajutor împotriva morții.De aceea „amorul e tare ca moartea“.De aceea nemilosul lui egoism în doi.De aceea senzația fără nici o analogie a realizării lui.De aceea posibilitatea imaginilor voluptuoase de a ținea piept în conștiință imaginii înfiorătoare a morții.De aceea absolvirea minciunii,coruperii servitorilor,efracției,crimei,când au de scop posesiunea femeii iubite-conștiința umană recunoscând astfel că drepturile vieții primează pe ale moralei și ale societății.De aceea provocarea unuia prin altul a sentimentului pentru femeie și a sentimentului pentru natură:eternitatea splendidă a universului exasperând în om conștiința obscură a vremelniciei lui.De aceea tragedia celor patruzeci de ani ai bărbatului,când moartea începând să-i trimită crainicii,el se agață încă și mai cu spaimă de viață și când femeia iubită,în voința ei de a nu muri,își întinde brațele către altul,către bărbatul tânăr,către acela care-i făgăduiește mai sigur nemurirea.Voința de a nu muri,exprimată în fiecare zâmbet, în fiecare inflexiune a vocii,în fiecare gest al celor doi,știința a identificat-o în elementul etern,plasma originară,viața în sine -pe care natura a reușit s-o creeze cu sforțări de miliarde de ani,și acum vrea s-o păstreze cu orice preț.Individul,viscerele, creierul,nervii,mușchii;„viața vegetativă și de relațiune“, e un simplu mijloc pentru un scop,e servitorul elementului etern,e destinat să-l păstreze și să-l transmită din generație în generație până la stingerea soarelui.Și atunci cum vrei să te eliberezi?Cine de cine să se elibereze?..Ce tulburătoare sunt mișcările Adelei când umblă!
***
Când trebuia să plece,după ce și-au luat adio cu toții, s-a întors și,crezând momentul potrivit,căci ceilalți erau ocupați cu ultima aranjare a lucrurilor mărunte și a persoanei lor în landau,mi-a pus încheietura mâinii pe gură (mâna și brațul!), mi-a dat mănușa pe care i-am scos-o aseară din mână,și apoi,fulgerător,s-a aplecat cu buzele pe mâna mea,cu primejdia de a se da în spectacol întregii ogrăzi și,fără nici un cuvânt,s-a întors la trăsură.Cu mâna pe mânerul de la portița landaului,a șovăit un moment,apoi s-a urcat repede.Birjarul a închis portița în urma ei și,în clinchet de zurgălăi,Adela s-a dus.De pe canapeaua de dinainte,și-a mai scos capul de câteva ori din landau,cu fluturări de voal,voalul care-mi dezmierdase buzele pe drumul spre Văratic și pe care de atunci nu și-l mai pusese niciodată și,la o cotitură a drumului, după o dugheană dărăpănată,dispăru într-o singură clipă cea din urmă fluturare a voalului roz.În acest moment începu trecutul.„Fost-a,n-a fost,ori a fost vis?“A trecut fericirea pe lângă mine,și nu i-am pus mâna în piept?

29 May 2019, 16:55	#58
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 635	=Născut 1871 mai ziua 23,singurul său roman"Adela",Fost-a,n-a fost,ori a fost vis?“(câteva cărţi mai interesante,ai să le comanzi cu siguranţă.Le însemni cu o cruce.Pe cele mai importante,cu două.De la o vreme observi că ţi-ai pierdut forţa de inhibiţie,şi crucile duble devin tot mai dese.Atunci,pe cele câteva mai importante le însemni cu trei cruci,care,în curând,încep să-şi piardă şi ele valoarea selectivă)/Elaborat la mijlocul anilor 20 dar publicat,din raţiuni pecuniare,mult mai târziu micul roman sentimental şi psihologizant al criticului Garabet Ibrăileanu,un alt caz de modernism,dovedeste retro ataşamentul autorului pentru o cultură a pudorii proprie sfârşitului de secol XIX,montat într-o formulă de rafinată actualitate,oferind,la apariţie,o replică ironică literaturii autenticităţii din epoca jazzului(Modernismul retro în romanul românesc interbelic,Paul Cernat),„Cel mai bun roman de analiza pe care il avem"Adela" este o carte despre dragoste și moarte",scria G.Calinescu la publicare,Aproape în fiecare seară stau de vorbă cu Adela în cerdac.Femeia asta tânără și curioasă de viață și de stări sufletești mă scrutează necontenit,fără să aibă aerul.Eu îmi îngroș cât se poate epiderma sufletului,s-o fac impermeabilă.Dar cu femeile jocul e pierdut întotdeauna.Ele privesc în sufletul bărbatului ca într-o vitrină.În curând voi avea patruzeci de ani! Nu mai sunt un început,o cauză.Devin tot mai mult o prelungire,un efect. Nefericirea mea,cauzată de mine,ar fi o catastrofă individuală,şi meritată.Dar nefericirea ei,provocată de mine,ar fi o crimă împotriva ei şi o crimă împotriva fericirii,pentru că oamenii înfrumuseţează ori urâţesc fericirea,şi Adela e dintre acei care o înfrumuseţează.În infinitul acesta etern există oare loc și timp pentru repetarea planetei în toate vârstele ei?Îmi cere Adela acum,la depărtări de ani de lumină,să-i hrănesc păpușa cu biberonul?Îmi pune ea,aiurea în univers,o floare mică în piept?îmi zâmbește în altă Cale lactee,netezindu-și părul la oglindă?îmi„dovedește“poate,pe un Pământ mai vechi cu o lună,că sunt tânăr?/Ibrăileanu?Un artist al exprimării frapante și memorabile,un remarcabil stilist,care găsește stilul fără să-l caute(Alexandru Paleologu,în Spiritul și litera.Eseuri critice,1970) * Azi se împlinesc treizeci și șase de ani de la moartea mamei. Timpul vine din viitor,trece în urmă,se dărâmă peste ea,o acoperă, o face tot mai inexistentă, căci morții mor și ei, mereu.Când voi dispărea și eu,va fi murit și ea complet din univers.Prea mic,când a murit,ca s-o țin minte,imaginea ei mi-am creat-o mai târziu,în copilărie,după o fotografie rea și ștearsă,pe care am înviat-o și am colorat-o cu tot ce am auzit de la alții și cu propria mea fantezie:o fată tăcută,înaltă,cu părul castaniu,cu ochii căprui.Amintire a unei imagini arbitrare de altădată,aceasta și atâta este mama.În cursul vieții,imaginea rămânând aceeași,a variat,totuși,odată cu punctul de privire în care mă mutau anii.În copilărie,fata cu părul castaniu îmi era mamă.La douăzeci de ani,soră.Astăzi, o simt fiică.Dar aceste sentimente sui-generis,aceste ipoteze afective,fără substratul vreunei realități experimentate în viața de familie,au fost nostalgii de amor pentru o fată frumoasă,moartă de mult.Ca și furtunile, care răscolesc numai fața oceanului,pasiunile tinereții au venit și au trecut, dar în adâncurile cele din urmă ale sufletului dragostea pentru imaginea fetei moarte a rămas intactă,neamestecată, de o esență unică,și în nopțile senine,în prima tinerețe și uneori și astăzi,când mă simt singur,nedreptățit,nefericit,mi se pare că mă privește cu grijă și duioșie,aplecată peste o balustradă ideală din spațiile interplanetare. * În strigătul de iubire,bărbatul cere femeii ajutor împotriva morții.De aceea „amorul e tare ca moartea“.De aceea nemilosul lui egoism în doi.De aceea senzația fără nici o analogie a realizării lui.De aceea posibilitatea imaginilor voluptuoase de a ținea piept în conștiință imaginii înfiorătoare a morții.De aceea absolvirea minciunii,coruperii servitorilor,efracției,crimei,când au de scop posesiunea femeii iubite-conștiința umană recunoscând astfel că drepturile vieții primează pe ale moralei și ale societății.De aceea provocarea unuia prin altul a sentimentului pentru femeie și a sentimentului pentru natură:eternitatea splendidă a universului exasperând în om conștiința obscură a vremelniciei lui.De aceea tragedia celor patruzeci de ani ai bărbatului,când moartea începând să-i trimită crainicii,el se agață încă și mai cu spaimă de viață și când femeia iubită,în voința ei de a nu muri,își întinde brațele către altul,către bărbatul tânăr,către acela care-i făgăduiește mai sigur nemurirea.Voința de a nu muri,exprimată în fiecare zâmbet, în fiecare inflexiune a vocii,în fiecare gest al celor doi,știința a identificat-o în elementul etern,plasma originară,viața în sine -pe care natura a reușit s-o creeze cu sforțări de miliarde de ani,și acum vrea s-o păstreze cu orice preț.Individul,viscerele, creierul,nervii,mușchii;„viața vegetativă și de relațiune“, e un simplu mijloc pentru un scop,e servitorul elementului etern,e destinat să-l păstreze și să-l transmită din generație în generație până la stingerea soarelui.Și atunci cum vrei să te eliberezi?Cine de cine să se elibereze?..Ce tulburătoare sunt mișcările Adelei când umblă! *** Când trebuia să plece,după ce și-au luat adio cu toții, s-a întors și,crezând momentul potrivit,căci ceilalți erau ocupați cu ultima aranjare a lucrurilor mărunte și a persoanei lor în landau,mi-a pus încheietura mâinii pe gură (mâna și brațul!), mi-a dat mănușa pe care i-am scos-o aseară din mână,și apoi,fulgerător,s-a aplecat cu buzele pe mâna mea,cu primejdia de a se da în spectacol întregii ogrăzi și,fără nici un cuvânt,s-a întors la trăsură.Cu mâna pe mânerul de la portița landaului,a șovăit un moment,apoi s-a urcat repede.Birjarul a închis portița în urma ei și,în clinchet de zurgălăi,Adela s-a dus.De pe canapeaua de dinainte,și-a mai scos capul de câteva ori din landau,cu fluturări de voal,voalul care-mi dezmierdase buzele pe drumul spre Văratic și pe care de atunci nu și-l mai pusese niciodată și,la o cotitură a drumului, după o dugheană dărăpănată,dispăru într-o singură clipă cea din urmă fluturare a voalului roz.În acest moment începu trecutul.„Fost-a,n-a fost,ori a fost vis?“A trecut fericirea pe lângă mine,și nu i-am pus mâna în piept?