[into_the_labyrinth]

Singurătatea este vidul, iar natura sufletească are tot atît de mare groază de vid, ca și natura fizică. Singurătatea nu este suportabilă decît pentru omul de geniu, care o umple cu ideile sale, fiice ale lumii spirituale, sau pentru contemplatorul lucrurilor dumnezeiești, care o găsește luminată de razele cerurilor, însuflețită de suflarea și glasul Domnului. Afară de acești doi oameni, atît de apropiați de rai, singurătatea e față de tortură ceea ce sufletul e față de trup. Între singurătate și tortură e toată diferența dintre boala de nervi și boala pe care o poate lecui chirurgia. E suferința înmulțită cu infinitul. Trupul e în contact cu infinitul prin sistemul nervos, așa cum spiritul pătrunde în nemărginire prin gîndire. De aceea, în analele Parchetului din Paris se numără pe degete răufăcătorii care nu mărturisesc.

(fragmente din Strălucirea și suferințele curtezanelor de Honore de Balzac)

Să-mi fie ruşine că nu am citit acest fragment genial în original, ci l-am aflat de la tine... Altfel, Sărbători fericite!