Cinemagia Forum - View Single Post

victor_homescu · 13 Feb 2019, 20:14

Publicată 2009,"Ennemis publics"(Inamici publici),o corespondenţă de sase luni între doi intelectualii francezi,Michel Houellebecq şi Bernard-Henri Lévy/**Scrisoarea dumneavoastră,dragă Bernard-Henri,mi-a provocat de astă dată nişte reflecţii indelungate dar neproductive.Atunci când vom fi morţi de-a binelea,un istoric din viitor va putea cu siguranţă să tragă invăţăminte serioase din faptul că am deţinut şi unul şi altul,aproape in aceeaşi perioadă,rolul de inamici publici.Nu mă simt in stare să dezvolt ideea,nu e decât o impresie,destul de stranie:am insă sentimentul că acela care va izbuti să priceapă de ce tocmai noi,care suntem atât de diferiţi,am devenit principalii cai de bătaie din Franţa epocii noastre,acela va inţelege,in acelaşi timp,o grămadă de lucruri privind istoria Franţei acestor vremuri,20 mai 2008**/Alaturi,editurile romanesti,despre carte si autori=
***
Michel Houellebecq catre Bernard-Henri Lévy//*Fiindcă in societatea noastră,important este ca oamenilor să le fie ruşine de ei inşişi;s-ar putea chiar ca ruşinea să fi devenit mijlocul fundamental de dresaj.Vă plângeaţi,in discuţiile noastre precedente,dragă Bernard-Henri,că sunteţi considerat o persoană lipsită de umor;e posibil ca aceasta să fie calitatea dumneavoastră de căpătâi.Ce este oare,de fapt,umorul,dacă nu ruşinea a trăi cu adevărat un sentiment?Dacă nu un fel de tur de forţă,o piruetă de sclav elegant in faţa unei situaţii care ar pretinde,in mod normal,disperare sau furie?Evreii au dezvoltat,mai mult decât toţi ceilalţi,acel celebru simţ al umorului care le permite, vai,să indure aproape orice.Iar astăzi s-a petrecut o schimbare fundamentală,şi este o adevărată bucurie să-l vezi pe Israel luptând.De aceea,devine de inţeles faptul că umorul este astăzi atât de apreciat.Scrierile mele,cred,nu lasă deloc impresia vreunei suferinţe ieşite din comun.Intrebat frecvent dacă scrisul este pentru mine o suferinţă sau o plăcere,n-am ştiut niciodată ce să răspund;adevărul e că reprezintă altceva,care poate să imbrace amândouă aceste aspecte.In orice caz,reprezintă o extremă excitaţie nervoasă,o exaltare,care mă epuizează degrabă.Inainte de orice,romanele mele mă duc cu gândul la coborâri (puţin cunoscute in general,publicul nu se-nghesuie la coborâri,e un exerciţiu prea abstract,până şi motocicletele televiziunilor ezită,de teamă să nu iasă in decor).Am impresia că scriu un roman atunci când orânduiesc anumite forţe care,in mod obişnuit,ar trebui să conducă textul spre autodistrugere,spre explozia spiritelor şi trupurilor,spre haosul total (trebuie să fie insă nişte forţe naturale,care să dea impresia că sunt ineluctabile,care să pară la fel de stupide precum gravitaţia sau destinul).Din acest moment,munca mea constă in menţinerea maşinii pe drum şi,chiar dacă o las uneori să ajungă pe buza prăpastiei,nu-i ingădui insă să se prăbuşească.E istovitor,dacă vreţi,dar nu in sensul obişnuit;mi se pare mai degrabă periculos*/,mai 20,2008.
***
(Meciul de ping‑pong intelectual al secolului:lovituri razante,ovituri taiate,lovituri perfide,retrageri strate?*gice, reverente reciproce in fata fiecarei lovituri izbu?*tite.Un dialog cu ritm aprins,enervant,contrariant,obraznic pe alocuri,pe care nu ai cum sa nu‑l urma?*resti cu sufletul la gura,de la prima la ultima pagina.Pariul jocului?Mai mult decit o reglare de conturi cu detractorii trecuti,prezenti si viitori ai filosofului BHLsi prozatorului MH,incercarea de a contraria asteptarile „haitei” si de a o zadari in continuare.Placerea certa a celor,de‑acum,doi aliati de a‑si schimba statutul de victime publice in acela de ina?*mici publici.Dar si,dincolo de asta,o suita de digre?*siuni sclipitoare,de reflexii si de provocari privind iudaismul,conditia intelectualului angajat,compe?*titia spirituala intre Atena si Ierusalim,intre filosofia greaca si Biblie,Editura Polirom)
***
27 mai 2008,Bernard-Henri Lévy,catre Michel Houellebecq:
**Propun,dragă Michel,să incetăm cu noroiul,ura,caii de bătaie,calomnia.Am spus tot ce se putea spune despre asta.Duşmanii dumneavoastră şi ai mei,interesele lor comune,acest secret al epocii pe care vom incepe să-l desluşim de-abia când se va vedea mai clar in netrebnica lor comunitate,motivele care fac ca un scriitor să fie mai detestat decât altul,cred,cu adevărat,că am spus totul şi că aceşti pioni,aceşti biografi cu simbrie sunt nişte nulităţi,nişte cloncani,nişte turnători,nişte şacali placaţi pe ceva viu,nişte găunoşi.Asupra acestui punct,mai doresc să vă spun doar un ultim lucru:eu nu mă consum,in ultimă instanţă,prea tare,nu le răspund niciodată acestor indivizi şi vă recomand să adoptaţi aceeaşi atitudine,deoarece,dincolo de poveştile cu pasiunile triste sau netriste,dincolo de preocupările pentru strategie şi pentru ripostă,dincolo de Spinoza şi de Hobbes,ei chiar nu se află la nivelul cuvenit.Există in schimb,in scrisoarea dumneavoastră,două lucruri care m-au condus,şi pe mine,la nişte reflecţii probabil inutile.In primul rând,povestea inceputurilor dumneavoastră:lipsa de dorinţă,după cum spuneaţi,„de a ieşi in faţă";acea timiditate de principiu care făcea din tânărul Houellebecq omul cel mai puţin pregătit cu putinţă „să joace un rol public";intr-un cuvânt,neinţelegerea de la care a pornit totul.Şi apoi,ceea ce afirmaţi,un pic mai inainte,despre „forţele" care vă guvernează,sau nu,textele;despre problemele dumneavoastră de „ghidon" şi de „frânare";despre concepţia dumneavoastră privind literatura nu ca tauromahie,ci ca o formă de ciclism;şi despre ceea ce dezvăluiţi,prin urmare,atât despre felul in care lucraţi cât şi despre pasiunea dumneavoastră pentru scris.Când am scris Lovecraft-ul meu,adică Les Indes rouges,am hotărât să o dau spre publicare lui Maspero,care era,desigur,editorul recunoscut al ultra-stângii.Un curent de care eram, ideologic,apropiat,dar, mai ales,a cărui doctrină anti-televiziune,anti-media,anti-cabotinism,mi se parea că se potriveşte cu ideea pe care o aveam despre gândire şi despre influenţa ei.Când,patru ani mai târziu,am publicat La Barbarie a visage humain,care avea să aibă succesul pe care-l ştiţi,au existat şi alte două fapte care spun mult despre starea mea de spirit:am scris cartea,in primul rând,din dragoste pentru o femeie pe care o suflasem unui producător de film,o femeie pe care mi-era teamă s-o văd plictisindu-se in acel mediu literar in care o introdusesem fără niciun avertisment.Cel dintâi punct mă interesează pentru că,deşi poate să vă pară şi mai surprinzător in cazul meu decât in al dumneavoastră,nici eu nu eram pregătit să devin cel ce sunt.N-aş putea spune că mi-a fost greu „să-mi joc rolul de autor",atunci când acesta s-a prăvălit pe capul meu.Nici că am fost,in copilărie şi apoi in adolescenţă,afectat de acea fire timidă,ştearsă şi,in orice caz, fugind de lumină,pe care o ghicesc printre rândurile povestirii dumneavoastră.In sfârşit,imi spun că dumneavoastră sunteţi cel care are dreptate;că,intr-adevăr,„mergem in jos";că,mereu,cedăm mai devreme sau mai târziu,in faţa aspiraţiilor,viselor şi ambiţiilor de tinereţe;şi că este cel puţin dubios să ascundem aceste renunţări,aceste mici laşităţi,adoptând,aşa cum făcut eu,postura favorabilă de prieten al speciei umane.Bănuiesc că toate acestea sunt adevărate.Sunt adevărate laolaltă,şi potrivit unor dozaje pe care eu insumi le ignor.Şi-abia de indrăznesc s-o spun,deşi este la fel de adevărat.In mod ciudat,in adâncul meu chiar nu mi-am schimbat părerea in privinţa reperelor mele.
Literatura sau viaţa?Viaţa căci literatura;viaţa,pentru mine,nu trăieşte,nu este in mod profund şi carnal viaţă,decât atunci când ştiu că ii pot smulge cuvintele.Chiar cu riscul de a o intemniţa?Cu riscul de a o inchide in acele micuţe sicrie de hârtie despre care Sartre spunea,spre sfârşitul vieţii,in convorbirile cu Madeleine Chapsal,că reprezentau adevărata substanţă a Criticii raţiunii dialectice?Ei bine,nu.Dimpotrivă. Nu cunosc nimic mai „anti-sicriu"decât nişte cuvinte imbinate cum se cuvine.Invers decât Sartre,care confunda punerea in cuvinte şi punerea in sicriu,nu imi pot inchipui un loc mai fericit pentru viaţă decât o pagină de literatură.Şi trebuie să vă spun,de altfel,că exact din acest punct de vedere,Baudelaire va rămâne mereu,după umila mea părere,mai vrednic de admiraţie decât Rimbaud:viaţa este altunde...ce greşeală să crezi că viaţa e in altă parte!ce nebunie de neiertat ca,atunci când ai fost un poet imens fără să te mişti din Charleville,să crezi că trebuie să pleci spre Harrar,ca să străbaţi limbile şi să descrii vertijurile ce au urmat! un anotimp in infern..de ce doar un anotimp? Cât de mult imi place,prin comparaţie,nemăsurata bucurie baudelairiană a literei,eructată până şi in ultimul „fir-ar să fie"!**
***
Michel Hoiellebecq,pe numele real Michel Thomas,s-a născut în insula Réunion,la 26 februarie 1956 sau 1958 (după afirmația autorului). După absolvirea Institutului Național de Agronomie Paris-Grignon,se înscrie la secția Cinematografie a Școlii Naționale Superioare Louis Lumière,abandonând-o înainte de a-și lua diploma.Poet,eseist,romancier şi regizor,este,începând din anii '90,unul dintre cei mai cunoscuţi şi traduşi autori francezi contemporani.Cariera literară şi-o începe publicând versuri,iar cea de-a treia sa culegere de poeme atrage atenţia criticii:La Poursuite du bonheur (În căutarea fericirii) primeşte în 1991 Premiul Tristan Tzara.Ca romancier cunoaşte un succes fulminant după ce publică în 1994 Extinderea domeniului luptei (L’Extension du domaine de la lutte) şi,mai ales, „scandalosul“ Particulele elementare (Les Particules élémentaires,1998),câștigător al Premiului Novembre și,în 2002,prin traducerea engleză,al Premiului Internațional IMPAC Dublin.Fiecare nouă apariţie romanescă a autorului=Platforma,(Plateforme, 2001),Posibilitatea unei insule (La possibilité d’une île,2005), pentru care primeşte Premiul Interallié=trezeşte polemici înverşunate,iar numărul admiratorilor săi nu este egalat decât de cel al detractorilor.În 2010,Harta şi teritoriul (La Carte et le territoire),probabil cel mai puţin controversat roman semnat de Houellebecq,e încununat cu Premiul Goncourt.Înainte de apariţia pe piaţă,7 ianuarie 2015,dată care,printr-o coincidenţă tragică,a fost ziua atentatului din redacţia Charlie Hebdo),romanul Supunere (Soumission) a fost piratat şi citit de mii de internauţi cu frenezia cu care sunt devorate înainte de publicare bestsellerurile internaţionale.Imediat după ce a văzut lumina tiparului,romanul lui Houellebecq s-a situat în fruntea topurilor de vânzare simultan în Franţa,Germania şi Italia (Editura Humanitas)
***
Bernard-Henri Levy (nascut1948 in Beni Saf,Algeria) face parte din pleiada „noilor filozofi“care s-a afirmat la sfarsitul deceniului opt.Elev al lui Louis Althusser la Ecole Normale Superieure,a renuntat la cariera didactica pentru a se angaja in disputele aprinse ale veacului.Dupa experienta alinierii neconditionate la „stanga“,pe care a trait-o ca student in anul '68,levy a denuntat cu sarcasm iluziile intelectualitatii franceze lovite de cecitate in fata realitatilor totalitarismului comunist,relevand in egala masura primejdiile unei recrudescente a fascismului intr-o societate aflata in prada unei grave crize a culturii.Dezlantuirilor de violenta din lumea contemporana,el le opune o atitudine estetica si morala,o redefinire a rolului intelectualului in cetate,chemat sa dezbata cu responsabilitate problemele care framanta constiintele.Este editor la editura Grasset,unde conduce colectiile „Figures“,„Enjeux“ si „Theoriciens“ si unde a publicat principalele opere ale „noilor filozofi“.Carti publicate:La Barbarie au visage humain (Barbaria cu chip uman)=1977,Le Testament de Dieu (Testamentul lui Dumnezeu)= 1979,L'Ideologie francaise (Ideologia franceza) =1981,Les aventures de la liberte (Aventurile libertatii)=1990.Bernard-Henri Levy este autorul romanului Diable en tete,incununat,in 1984,cu premiul Medicis.(Editura Humanitas)

13 Feb 2019, 20:14	#14
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 635	Publicată 2009,"Ennemis publics"(Inamici publici),o corespondenţă de sase luni între doi intelectualii francezi,Michel Houellebecq şi Bernard-Henri Lévy/Scrisoarea dumneavoastră,dragă Bernard-Henri,mi-a provocat de astă dată nişte reflecţii indelungate dar neproductive.Atunci când vom fi morţi de-a binelea,un istoric din viitor va putea cu siguranţă să tragă invăţăminte serioase din faptul că am deţinut şi unul şi altul,aproape in aceeaşi perioadă,rolul de inamici publici.Nu mă simt in stare să dezvolt ideea,nu e decât o impresie,destul de stranie:am insă sentimentul că acela care va izbuti să priceapă de ce tocmai noi,care suntem atât de diferiţi,am devenit principalii cai de bătaie din Franţa epocii noastre,acela va inţelege,in acelaşi timp,o grămadă de lucruri privind istoria Franţei acestor vremuri,20 mai 2008/Alaturi,editurile romanesti,despre carte si autori= *** Michel Houellebecq catre Bernard-Henri Lévy//Fiindcă in societatea noastră,important este ca oamenilor să le fie ruşine de ei inşişi;s-ar putea chiar ca ruşinea să fi devenit mijlocul fundamental de dresaj.Vă plângeaţi,in discuţiile noastre precedente,dragă Bernard-Henri,că sunteţi considerat o persoană lipsită de umor;e posibil ca aceasta să fie calitatea dumneavoastră de căpătâi.Ce este oare,de fapt,umorul,dacă nu ruşinea a trăi cu adevărat un sentiment?Dacă nu un fel de tur de forţă,o piruetă de sclav elegant in faţa unei situaţii care ar pretinde,in mod normal,disperare sau furie?Evreii au dezvoltat,mai mult decât toţi ceilalţi,acel celebru simţ al umorului care le permite, vai,să indure aproape orice.Iar astăzi s-a petrecut o schimbare fundamentală,şi este o adevărată bucurie să-l vezi pe Israel luptând.De aceea,devine de inţeles faptul că umorul este astăzi atât de apreciat.Scrierile mele,cred,nu lasă deloc impresia vreunei suferinţe ieşite din comun.Intrebat frecvent dacă scrisul este pentru mine o suferinţă sau o plăcere,n-am ştiut niciodată ce să răspund;adevărul e că reprezintă altceva,care poate să imbrace amândouă aceste aspecte.In orice caz,reprezintă o extremă excitaţie nervoasă,o exaltare,care mă epuizează degrabă.Inainte de orice,romanele mele mă duc cu gândul la coborâri (puţin cunoscute in general,publicul nu se-nghesuie la coborâri,e un exerciţiu prea abstract,până şi motocicletele televiziunilor ezită,de teamă să nu iasă in decor).Am impresia că scriu un roman atunci când orânduiesc anumite forţe care,in mod obişnuit,ar trebui să conducă textul spre autodistrugere,spre explozia spiritelor şi trupurilor,spre haosul total (trebuie să fie insă nişte forţe naturale,care să dea impresia că sunt ineluctabile,care să pară la fel de stupide precum gravitaţia sau destinul).Din acest moment,munca mea constă in menţinerea maşinii pe drum şi,chiar dacă o las uneori să ajungă pe buza prăpastiei,nu-i ingădui insă să se prăbuşească.E istovitor,dacă vreţi,dar nu in sensul obişnuit;mi se pare mai degrabă periculos/,mai 20,2008. *** (Meciul de ping‑pong intelectual al secolului:lovituri razante,ovituri taiate,lovituri perfide,retrageri strate?gice, reverente reciproce in fata fiecarei lovituri izbu?tite.Un dialog cu ritm aprins,enervant,contrariant,obraznic pe alocuri,pe care nu ai cum sa nu‑l urma?resti cu sufletul la gura,de la prima la ultima pagina.Pariul jocului?Mai mult decit o reglare de conturi cu detractorii trecuti,prezenti si viitori ai filosofului BHLsi prozatorului MH,incercarea de a contraria asteptarile „haitei” si de a o zadari in continuare.Placerea certa a celor,de‑acum,doi aliati de a‑si schimba statutul de victime publice in acela de ina?mici publici.Dar si,dincolo de asta,o suita de digre?siuni sclipitoare,de reflexii si de provocari privind iudaismul,conditia intelectualului angajat,compe?titia spirituala intre Atena si Ierusalim,intre filosofia greaca si Biblie,Editura Polirom) * 27 mai 2008,Bernard-Henri Lévy,catre Michel Houellebecq: Propun,dragă Michel,să incetăm cu noroiul,ura,caii de bătaie,calomnia.Am spus tot ce se putea spune despre asta.Duşmanii dumneavoastră şi ai mei,interesele lor comune,acest secret al epocii pe care vom incepe să-l desluşim de-abia când se va vedea mai clar in netrebnica lor comunitate,motivele care fac ca un scriitor să fie mai detestat decât altul,cred,cu adevărat,că am spus totul şi că aceşti pioni,aceşti biografi cu simbrie sunt nişte nulităţi,nişte cloncani,nişte turnători,nişte şacali placaţi pe ceva viu,nişte găunoşi.Asupra acestui punct,mai doresc să vă spun doar un ultim lucru:eu nu mă consum,in ultimă instanţă,prea tare,nu le răspund niciodată acestor indivizi şi vă recomand să adoptaţi aceeaşi atitudine,deoarece,dincolo de poveştile cu pasiunile triste sau netriste,dincolo de preocupările pentru strategie şi pentru ripostă,dincolo de Spinoza şi de Hobbes,ei chiar nu se află la nivelul cuvenit.Există in schimb,in scrisoarea dumneavoastră,două lucruri care m-au condus,şi pe mine,la nişte reflecţii probabil inutile.In primul rând,povestea inceputurilor dumneavoastră:lipsa de dorinţă,după cum spuneaţi,„de a ieşi in faţă";acea timiditate de principiu care făcea din tânărul Houellebecq omul cel mai puţin pregătit cu putinţă „să joace un rol public";intr-un cuvânt,neinţelegerea de la care a pornit totul.Şi apoi,ceea ce afirmaţi,un pic mai inainte,despre „forţele" care vă guvernează,sau nu,textele;despre problemele dumneavoastră de „ghidon" şi de „frânare";despre concepţia dumneavoastră privind literatura nu ca tauromahie,ci ca o formă de ciclism;şi despre ceea ce dezvăluiţi,prin urmare,atât despre felul in care lucraţi cât şi despre pasiunea dumneavoastră pentru scris.Când am scris Lovecraft-ul meu,adică Les Indes rouges,am hotărât să o dau spre publicare lui Maspero,care era,desigur,editorul recunoscut al ultra-stângii.Un curent de care eram, ideologic,apropiat,dar, mai ales,a cărui doctrină anti-televiziune,anti-media,anti-cabotinism,mi se parea că se potriveşte cu ideea pe care o aveam despre gândire şi despre influenţa ei.Când,patru ani mai târziu,am publicat La Barbarie a visage humain,care avea să aibă succesul pe care-l ştiţi,au existat şi alte două fapte care spun mult despre starea mea de spirit:am scris cartea,in primul rând,din dragoste pentru o femeie pe care o suflasem unui producător de film,o femeie pe care mi-era teamă s-o văd plictisindu-se in acel mediu literar in care o introdusesem fără niciun avertisment.Cel dintâi punct mă interesează pentru că,deşi poate să vă pară şi mai surprinzător in cazul meu decât in al dumneavoastră,nici eu nu eram pregătit să devin cel ce sunt.N-aş putea spune că mi-a fost greu „să-mi joc rolul de autor",atunci când acesta s-a prăvălit pe capul meu.Nici că am fost,in copilărie şi apoi in adolescenţă,afectat de acea fire timidă,ştearsă şi,in orice caz, fugind de lumină,pe care o ghicesc printre rândurile povestirii dumneavoastră.In sfârşit,imi spun că dumneavoastră sunteţi cel care are dreptate;că,intr-adevăr,„mergem in jos";că,mereu,cedăm mai devreme sau mai târziu,in faţa aspiraţiilor,viselor şi ambiţiilor de tinereţe;şi că este cel puţin dubios să ascundem aceste renunţări,aceste mici laşităţi,adoptând,aşa cum făcut eu,postura favorabilă de prieten al speciei umane.Bănuiesc că toate acestea sunt adevărate.Sunt adevărate laolaltă,şi potrivit unor dozaje pe care eu insumi le ignor.Şi-abia de indrăznesc s-o spun,deşi este la fel de adevărat.In mod ciudat,in adâncul meu chiar nu mi-am schimbat părerea in privinţa reperelor mele. Literatura sau viaţa?Viaţa căci literatura;viaţa,pentru mine,nu trăieşte,nu este in mod profund şi carnal viaţă,decât atunci când ştiu că ii pot smulge cuvintele.Chiar cu riscul de a o intemniţa?Cu riscul de a o inchide in acele micuţe sicrie de hârtie despre care Sartre spunea,spre sfârşitul vieţii,in convorbirile cu Madeleine Chapsal,că reprezentau adevărata substanţă a Criticii raţiunii dialectice?Ei bine,nu.Dimpotrivă. Nu cunosc nimic mai „anti-sicriu"decât nişte cuvinte imbinate cum se cuvine.Invers decât Sartre,care confunda punerea in cuvinte şi punerea in sicriu,nu imi pot inchipui un loc mai fericit pentru viaţă decât o pagină de literatură.Şi trebuie să vă spun,de altfel,că exact din acest punct de vedere,Baudelaire va rămâne mereu,după umila mea părere,mai vrednic de admiraţie decât Rimbaud:viaţa este altunde...ce greşeală să crezi că viaţa e in altă parte!ce nebunie de neiertat ca,atunci când ai fost un poet imens fără să te mişti din Charleville,să crezi că trebuie să pleci spre Harrar,ca să străbaţi limbile şi să descrii vertijurile ce au urmat! un anotimp in infern..de ce doar un anotimp? Cât de mult imi place,prin comparaţie,nemăsurata bucurie baudelairiană a literei,eructată până şi in ultimul „fir-ar să fie"! * Michel Hoiellebecq,pe numele real Michel Thomas,s-a născut în insula Réunion,la 26 februarie 1956 sau 1958 (după afirmația autorului). După absolvirea Institutului Național de Agronomie Paris-Grignon,se înscrie la secția Cinematografie a Școlii Naționale Superioare Louis Lumière,abandonând-o înainte de a-și lua diploma.Poet,eseist,romancier şi regizor,este,începând din anii '90,unul dintre cei mai cunoscuţi şi traduşi autori francezi contemporani.Cariera literară şi-o începe publicând versuri,iar cea de-a treia sa culegere de poeme atrage atenţia criticii:La Poursuite du bonheur (În căutarea fericirii) primeşte în 1991 Premiul Tristan Tzara.Ca romancier cunoaşte un succes fulminant după ce publică în 1994 Extinderea domeniului luptei (L’Extension du domaine de la lutte) şi,mai ales, „scandalosul“ Particulele elementare (Les Particules élémentaires,1998),câștigător al Premiului Novembre și,în 2002,prin traducerea engleză,al Premiului Internațional IMPAC Dublin.Fiecare nouă apariţie romanescă a autorului=Platforma,(Plateforme, 2001),Posibilitatea unei insule (La possibilité d’une île,2005), pentru care primeşte Premiul Interallié=trezeşte polemici înverşunate,iar numărul admiratorilor săi nu este egalat decât de cel al detractorilor.În 2010,Harta şi teritoriul (La Carte et le territoire),probabil cel mai puţin controversat roman semnat de Houellebecq,e încununat cu Premiul Goncourt.Înainte de apariţia pe piaţă,7 ianuarie 2015,dată care,printr-o coincidenţă tragică,a fost ziua atentatului din redacţia Charlie Hebdo),romanul Supunere (Soumission) a fost piratat şi citit de mii de internauţi cu frenezia cu care sunt devorate înainte de publicare bestsellerurile internaţionale.Imediat după ce a văzut lumina tiparului,romanul lui Houellebecq s-a situat în fruntea topurilor de vânzare simultan în Franţa,Germania şi Italia (Editura Humanitas) *** Bernard-Henri Levy (nascut1948 in Beni Saf,Algeria) face parte din pleiada „noilor filozofi“care s-a afirmat la sfarsitul deceniului opt.Elev al lui Louis Althusser la Ecole Normale Superieure,a renuntat la cariera didactica pentru a se angaja in disputele aprinse ale veacului.Dupa experienta alinierii neconditionate la „stanga“,pe care a trait-o ca student in anul '68,levy a denuntat cu sarcasm iluziile intelectualitatii franceze lovite de cecitate in fata realitatilor totalitarismului comunist,relevand in egala masura primejdiile unei recrudescente a fascismului intr-o societate aflata in prada unei grave crize a culturii.Dezlantuirilor de violenta din lumea contemporana,el le opune o atitudine estetica si morala,o redefinire a rolului intelectualului in cetate,chemat sa dezbata cu responsabilitate problemele care framanta constiintele.Este editor la editura Grasset,unde conduce colectiile „Figures“,„Enjeux“ si „Theoriciens“ si unde a publicat principalele opere ale „noilor filozofi“.Carti publicate:La Barbarie au visage humain (Barbaria cu chip uman)=1977,Le Testament de Dieu (Testamentul lui Dumnezeu)= 1979,L'Ideologie francaise (Ideologia franceza) =1981,Les aventures de la liberte (Aventurile libertatii)=1990.Bernard-Henri Levy este autorul romanului Diable en tete,incununat,in 1984,cu premiul Medicis.(Editura Humanitas)