|
* * *
Doar ieri își tremurau păduri
Frunzișul rar la soare cald;
Tomnatice semănături
Umpleau cîmpia cu smarald.
De sus privind și ne-ndurat
La cei răpuși de frig și somn,
În el nimica n-a schimbat
Ne-nfrîntul pin, trufașul domn.
Nici urmă n-a rămas din vară;
Pustie-i lumea cît cuprind;
Pămînt și cer se îmbrăcară
În strai din mohorît argint.
Mîhnite greu și mult sărace,
Cîmpii, păduri nu se clintesc.
În firea care, astăzi, tace
Nu simți puterile ce cresc.
Un basm e parcă, unde zîne,
Prin vînăt fum în rotocoale,
Ne-au dus din țărm cu blînde grîne
În țara moartelor cristale.
(1864, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)
__________________
Cinematografia însăși e doar un roman gigantic scris din foarte multe unghiuri și citirea lui durează doar o secundă în viața Universului.
Intensitatea universului în care trăiesc se traduce prin viața cu specia mea și-mi recunosc limitele când conștientizez granițele Universului.
Viață = timp = distanță = viteză = Univers = Poveste = cinematografie.
|