[victor_homescu]

-Cartea aceasta nu vrea sa fie nici act de acuzare,nici profesiune de credinta.Vrea doar sa încerce sa înfatiseze o generatie care a fost distrusa de razboi,chiar daca a scapat de obuzele lui/Razboiul ne-a stricat,nu mai sintem buni de nimic.Nu mai sintem tineri.Nu mai vrem sa cucerim lumea.Sintem niste fugari.Fugim de noi insine.De viata noastra.Aveam optsprezece ani si incepeam sa iubim lumea si existenta;dar a trebuit sa le impuscam.Primul obuz care a explodat ne-a lovit in inima/"Pe frontul de vest nimic nou",1929,Erich Maria Remarque (1898-1970),1931,nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace pentru roman/Singura,viata sta necontenit la pânda împotriva amenintarii mortii=ne-a transformat în animale cugetatoare,pentru a ne darui arma instinctului,ne-a cufundat în apatie,ca sa nu pierim în fata groazei care ne-ar coplesi daca am avea mintea limpede si constienta,a trezit în noi simtul camaraderiei,ca sa nu ne prabusim în abisul singuratatii=

Mi se pare ciudat când ma gândesc ca acasa,într-un sertar,se afla o drama începuta:Saul,si un teanc de poezii.Câte seri n-am stat aplecat deasupra lor!Mai toti am facut de-astea;dar acum mi se pare atât de nefiresc,încât nici nu-mi mai pot închipuicum a fost posibil.De când suntem aici,tot trecutul nostru e rupt de noi,fara ca vreunul sa fi contribuit cu ceva la asta.Cautam uneori sa întelegem si sa gasim o explicatie, dar nu reusim niciodata.Tocmai pentru noi,cei de douazeci de ani,toate sunt neclare:nu eram înca înradacinati.Razboiul ne-a atras în vâltoarea lui.Noi am fost luati de puhoi si nu vedem cum se va sfârsi.Deocamdata tot ce stim este ca ne-am salbaticit în chip neobisnuit si întristator,desi nici macar tristi nu mai stim sa fim,uneori.
(...)
Când ne-am dus la centrul de recrutare,eram douazeci de baieti din aceeasi clasa,si unii dintre noi,cei mai zburdalnici,s-au barbierit pentru prima oara,în comun,înainte de a pasi în curtea cazarmii.N-aveam planuri de viitor bine conturate;numai pentru putini preocuparile cu privire la cariera si profesie erau atât de bine conturate,încât sa poata fi privite drept un ideal de viata;în schimb,ne furnicau prin cap mii de idei nebuloase,care dadeau vietii si chiar razboiului,în ochii nostri,un caracter idealizat si aproape romantic.Zece saptamâni am facut instructie cazona.În acest timp am fost transformati mai radical decât în zece ani de scoala.Am învatat ca un nasture bine lustruit are mai multa însemnatate decât patru volume de Schopenhauer.La început mirati,apoi scârbiti si în cele din urma indiferenti,ne-am dat seama ca nu spiritul se afla pe primul plan,ci peria de ghete;nu ideea,ci sistemul;nu libertatea,ci instructia cazona.Cu entuziasm si voie buna am devenit soldati;dar s-a facut totul pentru a alungadin noi si entuziasmul si voia buna.Dupa trei saptamâni nu ni s-a mai parut ciudat ca un factor postal cu galoane are mai multa putere asupra noastra decât au avut pe vremuri parintii,profesorii si toate somitatile culturale de la Platon pâna la Goethe.Cu ochii tineri si treji vedeam ca notiunea clasica de patrie a dascalilor nostri se cristaliza aici,deocamdata,în renuntarea lapersonalitate,astfel cum n-am fi pretins vreodata nici slugilor celor mai de rând.Salutul,pozitia de drepti,marsul de defilare,prezentarea armei,la dreapta-mprejur,la stânga-mprejur,pocnitul calcâielor,înjuraturile si miile de mizerii:hotarât,ne închipuisem cu totul altfel misiunea noastra si descopeream subit ca eram dresati pentru eroism ca niste cai de circ.Dar ne-am obisnuit repede.Ba am înteles chiar ca unele din aceste lucruri sunt necesare,pe cât erau altele de inutile.Soldatul are mirosul fin pentru asemenea discernaminte.
(...)
Pentru mine,frontul e o vâltoare halucinanta.Chiar când esti departe de centrul ei,în ape linistite,îi simti puterea aspiratoare ce te atrage,încet,inevitabil,fara putinta de împotrivire.Din pamânt însa,din aer,patrund în noi forte care ne dau rezistenta,mai cu seama din pamânt.Pentru nimeni pamântul nu înseamna atât de mult ca pentru soldati.Când soldatul se lipeste de el,îndelung,cu toate puterile,când se adânceste în el cu fata si cu madularele,rascolit de frica de moarte a bombardamentelor,atunci pamântul e singurul lui prieten,fratele sau,mama sa;el îsi geme teama si strigatele,în tacerea si tainitele lui,si pamântul le primeste si-i da apoi drumul pentru alte zece secunde de alergatura si vietuire,dupa care îl cuprinde din nou,si uneori pentru totdeauna.-Pamânt=pamânt=pamânt!Pamânt,cu cutele,cu gropile si cu adânciturile tale,în care te poti arunca si ascunde!Pamânt=în înclestarea groazei,în spasmul distrugerii,în urletul de moarte al exploziilor,tu ne-ai dat uriasul val îmbietor al vietii câstigate!Vi jelia salbatica a fiintei aproape nimicite a trecut din tine,ca un suvoi,în mâinile noastre,astfel ca,salvate,le-am îngropat în tarâna ta si,în fericirea muta a clipei,dupa groaza din care ne-a fost dat sa scapam,am muscat din tine,pamânt!Prima bubuitura de obuz ne face sa ne refugiem cu un zvâcnet într-o latura a fiintei noastre,care ne azvârle cu mii de ani în urma.E instinctul animalului care se trezeste în noi,care ne calauzeste si ne apara.Nu e constient acest instinct,dar e mult mai rapid,mai sigur,mai infailibil decât constiinta.Nu poate fiexplicat.Pornesti si nu te gândesti la nimic=si,deodata,zaci într-o scobitura de pamânt si deasupra ta zboara schijele=dar nu poti sa-ti amintesti daca ai auzit venind srapnelul sau daca ai gândit sa te lungesti în adâncitura.De-ar fi fost sa te bizui pe asta,de mult ai fi un morman de carne tocata.A fost cu totul altceva,simtul clarvazator din noi,care ne-a culcat la pamânt si ne-a salvat fara sa ne dam seama cum.Daca n-am avea acest simt,din Flandra si pâna în Vosgi,n-ar mai fi de mult picior de om.Plecând,suntem ostasi posaci sau bine dispusi=sosim în zona unde începe frontul si devenim animale-oameni.
&
Frontul e o colivie în care trebuie sa astepti,cu nervii biciuiti,ce se va întâmpla.Ne aflam sub grila traiectoriilor de obuze si traim în încordarea nesigurantei.Deasupra noastra planeaza hazardul.Hazardul acesta e pricina care ne face nepasatori.Ma aflam acum câteva luni într-un adapost si jucam carti;dupa aceea m-am ridicat si m-am dus sa vizitez pe niste cunoscuti dintr-alt adapost.Când am revenit,n-am mai gasit nici urma din adapostul unde jucasem;un obuz cazut în plin l-a facut una cu pamântul.M-am întors la al doilea adapost si am sosit tocmai bine ca sa dau o mâna de ajutor la dezgroparea lui;în lipsa mea, fusese astupat si el de o explozie.Tot atât de întâmplator cum pot fi lovit de moarte,tot astfel ramân în viata.Într-un adapost blindat pot fi facut ciulama,iar pe câmp deschis sa stau zece ore sub foc de baraj si sa scap nevatamat.Fiecare soldat ramâne în viata numai datorita unui numar nesfârsit de hazarduri.Si fiecare soldat crede si se încrede în hazard.
&
Grozavia frontului piere de cum îi întoarcem spatele si începem sa ne batem joc de ea cu glume vulgare si amarnice:când moare cineva,spunem ca si-a încuiat sezutul,si tot asa vorbim despre toate;asta ne fereste sa nu înnebunim;si câta vreme privim lucrurile astfel,ne putem împotrivi.Dar nu uitam!Cele ce apar în ziarele de razboi, despre umorul sanatos al trupelor care,pasamite,au început sa organizeze chiar si mici baluri de îndata ce scapa din urgia bombardamentelor,sunt minciuni gogonate.Nu facem asta pentru ca avem umor,ci avem umor pentru ca altfel ne-am curata.Ne dam seama ca urciorul nu va mai merge mult la apa,si de aceea umorul e în fiecare luna mai muscator.Iar eu mai stiu ca,atâta vreme cât ne vom afla în razboi,tot ce se duce la fund în noi,ca niste pietroaie,se va trezi dupa razboi,si abia atunci va începe rafuiala pe viata si pe moarte.Zilele,saptamânile,anii de aici se vor întoarce cândva,si camarazii nostri morti se vor scula atunci din morminte si vor marsalui alaturi de noi;capetele ne vor fi limpezi,vom avea o tinuta,si astfel vom pasi înainte,cu camarazii morti lânga noi,cu anii de front îndaratul nostru:împotriva cui,împotriva cui?
&
În fata garii,vad gârla care alearga pe lânga strada,care tâsneste vijelios din stavilarele de la puntea morii.Alaturi e vechiul foisor cu patru colturi,în fata lui teiul cel mare, iar în zare amurgul.Aici am stat adesea cu baietii=cât e de atunci? La cofetaria asta am mâncat înghetata cu baietii si am învatat sa fumam.Pe ulita asta,care aluneca acum pe lânga mine,cunosc fiecare casa,bacania,drogheria,brutaria.Apoi ajung la usa cafenie cu clanta uzata si mâna mi se face grea.O deschid:racoarea dinauntru ma izbeste ciudat si-mi împaienjeneste ochii.Scara,sub cizmele mele,trosneste.Sus se deschide o usa si cineva priveste peste balustrada.Stiu,e usa de la bucatarie,si înauntru se prajesc chiftele de cartofi;toata casa e plina de mirosul lor.Fireste=doar e sâmbata,si probabil ca sora mea cea mare e aceea care s-a aplecat sa vada cine vine.O clipa ma simt rusinat si las capul în piept,apoi scot casca si ma uit în sus.Da,e sora mea mai mare.=Paul! striga ea.Paul...!Dau din cap, ranita se izbeste de balustrada si pusca mi se pare nespus de grea.Sora-mea deschide furtunos o usa si striga:=Mama,mama,a venit Paul!Nu mai pot face nici un pas.„Mama,mama,a venit Paul.”Ma lipesc de perete si strâng în mâini,cu toata vlaga din mine,casca si arma.Le strâng cât pot,dar nu mai sunt în stare sa ma misc;scara îmi fuge din fata ochilor, ma lovesc la picioare cu patul pustii si-mi înclestez furios dintii,dar n-am nici o putere în fata acestor cuvinte strigate de sora mea;nimic nu ma poate face sa trec peste ele.Ma straduiesc cu toata fiinta sa râd si sa vorbesc, dar nu pot scoate nici un sunet din gâtlej,si stau astfel pe scara,nefericit,nevolnic,într-o încordare groaznica,si nu vreau,si totusi lacrimile mi se rostogolesc pe fata,unele dupa altele.
&
Ce este permisia?O nesiguranta care face ca dupa aceea toate sa fie mult mai dificile.Chiar din primele zile simti clipa despartirii.Mama ma priveste muta=numara ceasurile,stiu;în fiecare dimineata e trista.Înca o zi mai putin! Ranita mi-a ascuns-o undeva;nu vrea s-o vada, ca sa nu-si aminteasca.Tot mai grele devin zilele, tot mai tristi ochii mamei,înca patru zile.Trebuie sa ma duc la mama lui Kemmerich.Nu, asemenea lucruri nu se pot scrie.Femeia aceasta care plânge cu hohote si tremura,care ma zgâltâie si se rasteste la mine:„De ce traiesti tu,daca el e mort?”,care ma scalda în lacrimile ei si striga:„De ce-ati mai venit pe lume,copii ca voi..”,care se prabuseste pe un scaun si ma întreaba printre sughituri:„L-ai vazut?L-ai mai vazut? Cum a murit?”Îi spun ca a fost lovit de un glont în inima si a murit numaidecât.Dar ea se uita la mine si se îndoieste:=Minti.Stiu eu mai bine.Am simtit cât de greu a murit.I-am auzit glasul,si în fiecare noapte am trait spaimele lui.Spune-mi adevarul;vreau sa-l stiu,trebuie sa-l stiu.=Nu,îi raspund,am fost lânga el.A murit imediat.Ea ma roaga cu glasul strivit:=Spune-mi.Trebuie.Stiu ca vrei sa ma consolezi cu vorbele tale,dar nu vezi ca ma chinuiesti mai rau decât daca mi-ai spune adevarul?Nu pot suporta nesiguranta;spune-mi cum a fost,oricât de groaznic
ar fi.Tot e mai bine decât ceea ce mi-as închipui eu.N-am sa-i spun niciodata;mai degraba sa ma toace de viu.De ce nu-i ajunge ce i-am spus?Kemmerich e mort si ramâne mort,indiferent daca stie ori nu stie ea cum a murit.Când ai vazut atâtia morti,nu mai poti întelege o asemenea revarsare de durere pentru unul singur.Spun deci pe un ton destul de nerabdator:=A murit imediat.Nici n-a simtit.Fata îi era linistita de tot.Ea tace.Apoi întreaba taraganat:=Ai putea sa juri?=Da.=Pe tot ce ai mai sfânt?O,Doamne,ce mai am eu sfânt?Când sa plec,ma saruta si-mi daruieste o fotografie a lui.E în uniforma de recrut,rezemat de o masa rotunda cu picioare din crengi necojite de mesteacan.Îndarat,ca fundal,e pictata o padure.Pe masa se afla un tap de bere.
&
Viata noastra se deapana când pe front,când în baraci.Într-o oarecare masura ne-am deprins;razboiul e datator de moarte,la fel ca tuberculoza si cancerul,ca gripa si dizenteria.Numai ca în razboi cazurile mortale sunt mai frecvente,mai felurite si mai crunte.Gândurile noastre sunt ca lutul,plamadite de alternarea zilelor=senine când ne aflam în repaus, lipsite de viata de câte ori intram în foc.Câmpuri de gropi afara si în sufletele noastre.Ce-a fost cândva nu mai e valabil si a pierit din memoria noastra.Deosebirile create de cultura si educatie s-au sters aproape cu desavârsire si sunt de nerecunoscut.Suntem soldati si numai dupa aceea,mult mai târziu,într-un fel ciudat si timid,individualitati.E o mare fraternitate si, datorita ei,un reflex al camaraderiei din cântecele populare, al sentimentului de solidaritate dintre puscariasi,al întrajutorarii disperate pe care-o manifesta condamnatii la moarte,se îmbina în mod bizar cu o scânteie de viata care,din încordarea si singuratatea mortii,apare în mijlocul primejdiei si ne da putinta sa traim în fuga ceasurile ce ne mai sunt harazite,fara urma de patetism.E ceva eroic si banal,daca am sta sa cântarim lucrul=dar cine sta sa mai faca asa ceva?Viata de aici,la hotarul mortii,are o linie de o simplicitate uriasa,se rezuma la strictul necesar;tot restul e cufundat într-un somn letargic=si asta e primitivitatea si salvarea noastra.Daca am fi mai diferentiati,de mult am fi înnebunit,am fi dezertat sau am fi cazut.E ca o expeditie în gheturile eterne=orice manifestare a fiintei omenesti trebuie sa slujeasca numai la mentinerea vietii si e canalizata în mod obligatoriu în directia asta.Tot restul e dat la o parte,pentru ca ar consuma de prisos forte utile.Este de altfel singurul mijloc de a ne salva=si de multe ori stau în fata mea însumi ca înaintea unui strain,când reflexul misterios al trecutului îmi prezinta,în ceasurile de liniste,dincolo de fiinta mea,ca într-o oglinda mata,contururile existentei mele de acum,si atunci ma minunez cum de-a fost posibil ca acea inexprimabila forta activa care se numeste viata sa se adapteze pâna si la aceasta forma.Toate celelalte manifestari sunt cufundate într-un somn hibernal;singura,viata sta necontenit la pânda împotriva amenintarii mortii=ne-a transformat în animale cugetatoare,pentru a ne darui arma instinctului,ne-a cufundat în apatie,ca sa nu pierim în fata groazei care ne-ar coplesi daca am avea minte limpede si constienta,a trezit în noi simtul camaraderiei,ca sa nu ne prabusim în abisul singuratatii,ne-a dat indiferenta omului primitiv,pentru ca,în ciuda tuturor împrejurarilor,sa putem simti în orice moment tot ce e pozitiv si sa înmagazinam aceste senzatii ca arme de rezerva împotriva asaltului ce ni l-ar da neantul.Traim astfel o existenta dura si izolata,de suprema superficialitate,si numai rareori câte un eveniment face sa scapere scântei.Atunci,însa,razbeste surprinzator o flacara de grea si înfricosatoare nostalgie.
&
E toamna.Dintre oamenii vechi n-au mai ramas multi aici.Eu sunt ultimul dintre cei sapte din clasa noastra.Toti vorbesc de pace si armistitiu.Toti asteapta.Daca va fi din nou o deceptie,oamenii se vor prapadi;sperantele sunt prea puternice,nu mai pot fi spulberate fara sa se produca o explozie.Daca nu se va face pace,va izbucni revolutia.Am paisprezece zile de repaus,pentru ca am înghitit ceva gaze.Stau toata ziua la soare,într-o gradinita.Armistitiul nu mai e departe;acum sunt si eu convins.Atunci vom pleca acasa.Ceea ce ma atrage cu toata puterea spre casa si totodata ma asteapta acolo sunt sentimentele.E pofta de a trai,e dragostea,e legea sângelui,e betia ramânerii în viata.Dar nu sunt teluri.
&
Daca ne-am fi întors la vetre în 1916,desigur ca vehementa suferintelor noastre si a evenimentelor traite pâna atunci ne-ar fi facut sa dezlantuim o furtuna.Întorcându-ne acum,suntem obositi,destramati,secatuiti,dezradacinati si fara sperante.Nu ne vom mai putea adapta.Nici nu vom fi întelesi=caci înaintea noastra avem o generatie care a trait,ce-i drept,împreuna cu noi,anii de aici,dar care a avut pe vremuri camin si profesie si se întoarce acum la vechile ei rânduieli,unde va uita razboiul=iar dupa noi creste o generatie,asemenea noua în trecut,dar care ne va fi straina si ne va da la o parte.De altfel,noi ne suntem noua însine de prisos;vom creste,unii se vor adapta,altii se vor supune,iar multi vor fi dezorientati=anii se vor scurge si în cele din urma ne vom duce de râpa.
&
Sunt foarte calm.Lunile si anii pot veni;nu-mi vor mai lua nimic,n-au ce sa-mi mai ia.Sunt atât de singur si atât de lipsit de speranta,ca pot astepta fara teama venirea lor.Viata care m-a purtat de-a lungul acestor ani e înca în mâinile mele,în ochii mei.Nu stiu daca am încheiat toate socotelile cu ea.Dar câta vreme va mai exista,va cauta sa-si faca drum=fie ca va voi,fie ca nu=acel ceva ce spune în mine„Eu”.
(...)
A cazut în octombrie 1918,într-o zi care s-a scurs atât de linistit pe întregul câmp de lupta,încât comunicatul oficial s-a putut margini la fraza:„Nimic nou pe frontul de vest”.A fost gasit cu fata în jos,rasturnat în tarâna,ca si cum ar fi dormit.Când l-au întors,au vazut ca nu s-a chinuit mult;trasaturile lui aveau o expresie atât de senina,încât parea aproape multumit.
&
(Nascut,22 iunie 1898,Osnabrück,Erich Maria Remarque,pe 21 noiembrie 1916,este recrutat în batalionul de rezervă al Regimentului de infanterie 78 si trimis pe Frontul de Vest.Un an mai târziu,a fost rănit,de schijele unei grenade,si spitalizat până în 1918.Pe 5 ianuarie 1919,paraseste armata.Cartea,publicată în Germania,in 1929 (titlul Im Westen nichts Neues),a devenit cea mai bună scriere despre Primul Război Mondial.În numai un an,romanul se vinde în peste un milion de exemplare,fiind tradus în douăsprezece limbi.Pe 29 aprilie 1930,a fost ecranizat,în regia lui Lewis Milestone,sub denumirea englezească All Quiet on the Western Front,ecranizare care a primit doua Premii Oscar.Romanul are parte si de ecranizarea germană în luna decembrie a aceluiasi an,la Berlin.După nici trei ani,cartea şi filmul sînt interzise de regimul nazist,sub pretextul că ar aduce prejudicii naţiunii germane,autorului cartii fiindu-i retrasa si cetătenia germană,Remarque,locuind in mai multe state,SUA,Mexic,Elvetia.Moare pe 25 septembrie 1970 în spitalul Saint Agnes din oraşul Locarno)
-Pe frontul de vest nimic nou,Ed.Polirom,2016,traducere Emanoil Cerbu-