[victor_homescu]

Primeste postum Premiul Pulitzer,1981/Femeia e desavîrsire/Trupul ei/Mort,poarta surîsul împlinirii/Iluzia masurii vechilor greci/Vibreaza în statuaru-i vesmînt/Picioarele ei goale/Par sa rosteasca/S-a ispravit,am ajuns/Fiecare copil mort,sarpe alb,se lipeste/De fiecare biberon/Ramas pustiu/,scriitoare de incontestabila valoare a literaturii de limba engleza,Sylvia Plath,nascuta pe 27 octombrie 1932,ramâne orfana de tata la vârsta de opt ani,mama a unei fetite,Frieda si a unui baiat,Nicholas,11 februarie 1963,un apartament,Londra,Fitzroy Road nr.23,izoleaza cu banda adeziva usa camerei copiilor,da drumul la gaz si îngenuncheaza în fata cuptorului deschis,sfarseste la 30 de ani/Sunt înspaimântata de lucrul acesta întunecos/Care doarme în mine/Toata ziua îi simt zvârcolirile moi,pufoase,rautatea/Tăcerea mă deprimă.Nu era tăcerea tăcerii.Era tăcerea mea -

(Acesta este regatul aparitiei destramându-i-se lent/fantoma oraculara,clatinându-se pe picioare subtiri/La întâlnirea aceasta între doua lumi si doua cu totul/incompatibile moduri de timp/Târându-si zdrentele vorbitoare doar pâna la capatul/zdrentuit al viziunii lumesti,fantoma aceasta paseste/ cu mâna ridicata,ramas bun/catre o regiune unde atmosfera noastra densa/scade si Dumnezeu mai stie ce este acolo/Du-te acum,fantoma a mamei,a tatei,fantoma a noastra/ si fantoma a copiilor viselor noastre/în tara de vis a rotilor colorate/si a alfabetelor timpurii si a vacilor care mugesc/si mugesc mereu,sarind peste luni la fel ca noi/ca si secera aceasta aspra spre care calatoresti tu acum)
(...)
(Speriata si goala pe caruciorul capitonat cu plastic verde/M-am uitat la setul de ceai,la dulapurile cu albituri,la cartile mele/Cum se duceau la fund,iar apa s-a ridicat deasupra capului/Acum sunt calugarita,n-am fost niciodata mai pura/N-am vrut nicio floare,am vrut doar/Sa zac cu palmele în sus si sa ma golesc cu totul/Ce libertate,n-ai idee ce libertate/Pacea e asa de mare,te nauceste/si nu-ti trebuie mai nimic,un nume pe-o eticheta,câteva fleacuri/De ea au parte mortii în clipa din urma;mi-i imaginez/Gura cum si-o închid peste ea,azima de împartasanie/Totul e atât de alb,de tacut,si-ngropat în zapada/Singura zacând în tacere ma deprind cu linistea/Sunt nimeni;nu mai am de=a face cu nici o explozie/Numele si vesmintele mele le-am cedat infirmierelor/Legenda mea le-am daruit=o celor ce-mi anesteziaza trupul,chirurgilor.”
–(Lalele)
&
“Da giulgiul la o parte/O,dusman al meu Înspaimânt?/Nasul,orbitele,sirul întreg de dinti?/Duhoarea acra/Va disparea ca mâine/Curând,curând,carnea/Mâncata de haul mormântului va fi/La loc pe mine/Iar eu,femeie zâmbitoare/Treizeci de ani,atât/si,ca pisica,pot de noua ori sa mor.A muri/E o arta ca oricare alta/ Mie-mi izbuteste al dracului de bine/Joc atât de perfect încât pare un iad/…Se poate spune ca am talent.”
-(Lady Lazarus,1962)
(...)
=Sylvia Plath,în Jurnal:
“Pentru mine,prezentul e o eternitate,iar eternitatea e vesnic miscatoare,curgatoare,plutitoare.Iar când a disparut,a si murit.Dar nu poti sa o iei de la început în fiecare secunda,ci trebuie sa judeci dupa ceea ce e mort.E ca nisipurile miscatoare..fara nici un fel de speranta,înca de la bun început.O povestire,un tablou pot sa reînnoiasca putin acea senzatie,dar nu destul,nu destul.Nimic nu e real,în afara prezentului,iar eu deja încep sa simt greutatea secolelor sufocându=ma.”
(...)
“Pura?Ce vrea sa însemne asta?/Limbile Gheenei//Care suiera-n poarta/Sa linga fara prihana/Tendonul în febra,pacatul,pacatul/Sunt doar acetilena pura/Virgina/(Eu-rile mele se destrama,jupoane de târfa batrâna)/Spre Paradis
(Febra 42)
&
“Orizonturile ma încercuiesc ca niste vreascuri/Atinse de un chibrit m-ar putea încalzi/Si liniile lor fine aprind/Aerul,îl fac portocaliu/Si îngreuneaza cerul palid cu o culoare soldateasca/Nu exista viata mai înalta decât firele astea de iarba…/si vântul/Curge asemenea destinului/Încovoind totul într-o parte.”
(La rascruce de vânturi)
&
“Iubire,lumea/Se schimba brusc,îsi schimba culoarea.Lumina strazii/Da sa plesneasca prin pastaile de salcâm galben/Si blând ma cuprinde/Îmi ard obrajii/Cred ca-s enorma/Ma simt prosteste de bine/Cei saptezeci de arbori ai mei/Purtându-si globurile de aur rumen/ Într-o supa a mortii,dens cenusie/O dragoaste,o singuratate…”
(Scrisoare în noiembrie).
&
Fetele si întunericul ne despart mereu/Acum sunt un lac.O femeie se apleaca spre mine/Cautându-se pe ea,cea reala,în ale mele adâncuri/Apoi se întoarce spre mincinoasele alea,luna ori lumânarile/Eu îi vad spatele si i-l reflect credincioasa/Ea ma rasplateste cu lacrimi si cu agitatia mâinilor/Sunt importanta pentru ea.Se duce si vine/Dimineata,în locul întunericului,apare fata ei/A înecat în mine o fata,iar din mine se ridica zi dupa zi/Catre ea o batrâna ca un peste groaznic”
(“Oglinda”).
&
-Metafore-/M-am urcat în trenul din care nimeni nu mai coboara.
&
= Poem pentru o zi de nastere”(1962):
Oricum,anul asta nici nu-mi doresc vreun mare cadou.
La urma urmei,doar din greseala sunt vie
Dar da la o parte valul,valul,valul
De-ar fi moartea
As admira adânca ei gravitate,ochii ei vesnici
As sti ca esti serios
Ar fi ceva nobil atunci,ar fi o zi de nastere
Iar cutitul n-ar face zgârieturi,ci ar intra
Pur si curat ca tipatul unui copilas
Iar universul,de lânga mine,ar luneca.
(Sylvia Plath,Poeme alese,traducere,Elena Ciobanu,Ed.Paralela 45,2012)
(...)
- din romanul Clopotul de sticla,apare în 1963,sub pseudonimul Victoria Lucas=:
Ma hotarâsem ca,atunci când nu voi mai avea un ban în cont,sa o fac,si în acea dimineata îmi cheltuisem ultimii bani pe pelerina neagra de ploaie.Apoi am vazut mormântul tatalui meu.Era înghesuit lânga un alt mormânt,cap la cap,asa cum sunt înghesuiti bolnavii în spitalele de caritate când nu este destul spatiu.Piatra era dintr-o marmura roz,pestrita,semanând cu carnea de somon în conserva,si tot ce scria pe ea era numele tatalui meu si, sub el,doua date,separate de o liniuta.Am asezat la picioarele pietrei bratul de azalee plouate pe care le culesesem dintr-o tufa de la intrarea în cimitir.Apoi picioarele s-au îndoit sub mine si m-am asezat în iarba uda.Nu întelegeam de ce plâng atât de tare.Apoi mi-am amintit ca nu plânsesem niciodata pentru moartea tatalui meu.Nici mama nu plânsese.Zâmbise doar,si spusese ce lucru milostiv era pentru el ca murise,pentru ca,daca ar fi trait,ar fi fost paralizat si infirm pe viata si n-ar fi putut sa suporte asta.Ar fi preferat sa moara decât sa i se întâmple una ca asta.Mi-am lasat capul pe suprafata neteda de marmura si mi-am jelit pierderea în ploaia sarata si rece.
“Îţi văd adesea glasul
Stufos,negru ca-n copilărie
Gard viu de aspre porunci
Barbare şi gotice,nemţeşti sută-n sută
În glasul tău strigă morţii
Eu nu-s vinovată“
„Clopotul de sticlă,unicul roman al marii poete Sylvia Plath,a devenit pentru tinerii din anii 1970 ceea ce însemna De veghe în lanul de secară pentru tinerii din anii 1950-cartea arhetipală care oglindeşte propria experienţă,indiferent cît de distorsionată e imaginea reflectată în oglindă.” (Marjorie G. Perloff)