[victor_homescu]

Sabin Balasa,a scris trei carti,romanul Desertul albastru placându-mi în mod deosebit.O recomand.Iata de ce:

Ma las în voia imaginatiei, convins ca nimic nu vine la întâmplare, ca toate se leaga cu dorintele mele, chiar si destinul meu/Pe sevalet se afla un tarm încarcat de alge înflorite si în spate se continua oceanul/Nu oceanul negru,vazut de mine, ci un ocean albastru, limpede, dorit de suflet, la care pictez de câteva zile, fara odihna.
(...)
Ceata creste pe masura ce înaintez. Pavajul aproape ca nu se mai vede din cauza fuioarelor albe care mi se prind de picioare. Dinspre lacuri vin tot felul de adieri si insecte, care de care mai stranii, mai ametite. Sunt si un fel de sopârle mici, rosii, târâte de vânt pe trotuarul umed.Le vad zbatându-se o clipa, apoi le acopera Ceata. Teama c-ar putea sa-mi patrunda în ghete, în haine, ma oripileaza.Din când în când, ma ciocnesc de câte un trecator învaluit în Ceata, care îmi transmite sperietura lui.Oare cât va mai dura Ceata asta? O zi, un an, o vesnicie?Alta scapare decât sa-mi creez imagini în minte, sa le pictez si sa vorbesc în soapta cu ele, nu am. Pentru mine este singura cale.Daca s-ar ridica Ceata, ce mare lucru as vedea? Pictura începe,oricum, de dincolo de Ceata.Numai ca se lipeste, a dracului, de tot! Suntem pachete de ceata, nu oameni! Întreaga tara este ambalata în Ceata si pusa deoparte. Noi nu vedem nimic; ne vad doar cei care trebuie sa ne observe pe noi. Pentru mine senzatia este îngrozitoare. Poate pe altii nu-i deranjeaza. Multi s-au obisnuit cu Ceata; unora le convine,altora chiar le place: se furiseaza prin Ceata, se joaca,susotesc, râd… viata trece!Tresar! Ceva ma trezeste din gânduri. Ce anume? Un punct albastru! Pluteste prin Ceata, se mareste si staruie în fata ochilor. Ce poate fi?! Prin ceata vezi doar ce ti se nazare.O alta curiozitate: Ceata, în loc sa se îndeseasca, cum este firesc,pentru ca înaintez spre lacuri, se rareste!Dar tot nu scap de gânduri.Acum, îmi vin în minte imagini din vremea copilariei. Ce atmosfera stranie era si pe atunci! Nici vorba de Ceata; era tot timpul Luna! Luna mare, aurie, pe cerul albastru-profund al serii.Alergam spre creasta rotunda a dealului, împreuna cu uriasul si viteazul Cioban, sa prindem discul stralucitor al Lunii si sa ne jucam cu el prin puzderia aceea de stele; dar Luna nu se lasa niciodata prinsa. Cioban latra, latra si latra, pâna ce sutele de câini receptau mesajul si-l transmiteau catre nepasatoarea Luna.Într-o seara, când Luna se oprise deasupra dealului si ma privea staruitor prin fereastra, eu, suparat ca nu se lasa niciodata prinsa,am închis ochii sa adorm, sa visez: dar o vedeam în continuare. Asa ca am deschis din nou ochii, sa aflu ce vrea.Luna a început sa se mareasca, apoi sa coboare în curte,acoperind dealul, sa devina din ce în ce mai stralucitoare, imensa,incandescenta ca soarele pe care – pâna atunci – nu îl vazusem niciodata.În acel moment am simtit rigiditatea corpului care nu mai asculta comenzile si m-am eliberat!
Pluteam cu usurinta pe care doar spiritul si gândul o au. Fuga în sus prin tavanul devenit dintr-o data transparent, înaltarea deasupra casei, apoi cu mult mai sus decât înaltimea dealului, îmi dadeau o stare de bucurie nebanuita.Priveam satele, dealurile si câmpiile îndepartate, cu o curiozitate iesita din comun. Era o dorinta, o cercetare? Auzeam în continuare latratul mesager al câinilor si tipatul pasarilor de noapte.Tot timpul scurt al putinilor ani de dupa nastere dorisem sa stiu ce se afla dincolo de orizonturi.Am coborât din nou deasupra casei transparente si am privit
interioarele. Acolo îi vedeam pe fratii mei, pe parinti, precum si pe mine, dormind linistiti. Din curiozitate, am privit pâna si ce se gasea în sertarele închise de la biroul tatalui meu si în alte locuri ferecate, unde noi copiii nu aveam acces.Fericit ca simturile nu îmi disparusera, ca erau chiar mai ascutite ca înainte, am coborât în frunzisul pomilor din gradina,unde am perceput miscarea unduitoare a frunzelor – cu toate ca nu era vânt – si am simtit mirosul tonifiant al merelor pârguite. Unele gaini, cu instincte de libertate mai mari decât celelalte, scapasera de intratul în cotet si dormeau în frunzisul acela aromat. În mod ciudat, au simtit apropierea mea si au început sa se foiasca si sacârâie.Revenind deasupra casei, am început sa cobor pâna ce m-am suprapus exact corpului meu care se afla în pat. Deodata, marea mea trezie si simtire s-au stins; la fel si lumina stralucitoare de afara.Stiam ca în acel moment adorm, ca dispar.Zilele, lunile si anii ce au urmat sub acel clar de Luna au fost pentru mine de taina si neliniste. Observam tot ce se petrece în jur si înregistram faptele, suferintele si putinele bucurii ale oamenilor,cu o perceptie foarte accentuata si profunda.Luna stralucea mereu peste dealuri.Mortii tineri veneau în cohorte dintr-un tinut despre care aflasem ca se numea razboi.Ma trezesc iar din gânduri. Amintirile fug în Ceata asemenea unor naluci. Aud din nou uruitul acela pe care noi îl ascultam de ani si ani, fara sa stim ce este si de unde vine. Seamana cu un zanganit de lanturi si catuse rostogolite pe piatra.De fapt, de ce plecasem eu? Unde mergeam? Nicaieri. În drumspre atelier, mi-am amintit ca acolo s-a programat o sedinta de care vreau sa scap. Sedintele ma îngretoseaza! Mai bine fac un du-te-vino între lacuri si Piata Aviatorilor, sa iau o gura de aer;am luat o gura de Ceata!Dar ce se întâmpla? Am impresia ca, pe alocuri, Ceata începe sa se rareasca. Cu atât mai mult încep sa vad si sa constat mizeria în care ma aflu. Camasa uda mi se lipeste de piele si este plina de mici insecte verzui.
(...)
Dumnezeule mare, se zice ca ne-ai facut pe toti la fel! Biologic e posibil eu ma simt egal si cu frunza. Dar de ce ne-ai facut sufletele atât de diferite? Ne-ai gresit? Care Creator foloseste doar o fractiune infima de timp pentru a-si face opera, apoi, satisfacut, o contempla întreaga vesnicie?Un Dumnezeu cu adevarat mare trebuie sa fie în egala masurapentru noi, cât si pentru plante, câini sau delfini.Automat îmi revine în minte satul din perioada copilariei mele.Pe-atunci, asa cum va spuneam, zi si noapte era mereu Luna, trista si galesa. În lumina aceea galbejita a Lunii, vitele costelive, aproape esinate de foame, proptite pe picioarele hodoroage, cu capetele scheletice ridicate spre cer, rageau sinistru la Luna.Se târau într-un noroi negru si cleios,statornicit parca pentru vecie în curtile taranilor.Invidia, ura si delasarea pluteau ca norii toxici peste mintile oamenilor.Pamântul îi rabda cum îi rabda, dar ei nu se rabdau între ei. Îsi faceau unii altora tot raul ce le trecea prin minte; iar când ajungeau în pragul nenorocirilor si deznadejdii îl blestemau pe Dumnezeu.
(...)
Când venea câte un partid la putere (partidele faceau cu rândul), tata Iulica îsi arata curul catre sat si striga:- Na, fire-ati ai dracului! Plecara ai vostri si venira ai nostri.
Care erau unii si care altii nu se stia, fiindca de fiecare data cei care veneau erau „ai nostri“.Asa parea sa fie pâna ce i l-au vazut o buna parte din Armatele Sovietice care au trecut prin sat.Cu aceasta ocazie, a disparut Luna. Peste tot a aparut Soarele de la Rasarit. Era atât de stralucitor, ca-ti lua vederea! Disparusera pâna si cântecele despre Luna. Aparusera altele, despre Soare.Ce-i drept, lumea se cam saturase de atâta Luna! Acum, totul era sa ne adaptam. Cei traiti vreme îndelungata sub luna se adapteaza greu sub soare. Schimbarea a fost si foarte brusca; Soarele a aparut direct în locul Lunii. A fost un fel de hocus-pocus.La fel a aparut si „Experimentul“; se facea pe oameni, pe viu.Pâna atunci nu aflasem nimic despre el.Se zicea ca-l programasera de mult în Rusia, ca-l experimentasera pe pielea rusilor si ca acum îl încercau si pe a noastra.De obicei, oamenii uita ce-a fost. Din trecut, le ramân doar amintirile unor amintiri, uneori foarte idealizate.Mie, ce-i drept, nu-mi placea ca disparuse complet Luna.Soarele era mult prea stralucitor; pâna si noaptea era tot Soare. Si pentru ca tot era lumina, ne tineau în sedinte lungi si obositoare pâna la ziua. Ne învatau lucruri de care nu mai auzisem pâna atunci. Spuneau ca trebuie sa-i urâm pe unii si sa-i iubim pe altii.Cei pe care trebuia sa-i iubim erau chiar ei, cei care ne tineau prin sedinte. Multi au deprins câte ceva; eu am fost complet îndaratnic.Mintea mea voma automat dogmele, în timp ce unii colegi le înghiteau nemestecate.Credeau ca noi românii suntem mai speciali decât altii.Mai târziu, când încercau sa ma învete un anumit fel de pictura, în Bucuresti, am aflat ca pe tatal meu si pe unchiul meu iau saltat într-o noapte însorita si i-au dus, nu se stie unde, pentru„cercetari“. Aveau sa-i cerceteze ani si ani de zile; le uitasem pâna si chipul.De atunci, soarele îmi intra mereu în ochi; ma orbea. Devenise mult prea fierbinte si pentru restul oamenilor.Multora le provocase arsuri fara leac. Pe unii i-a orbit definitiv.Tot în acea perioada, am constatat ca halucinatiile care provin dintr-o lumina orbitoare sunt mult mai stranii decât cele aparute din bezna.Astfel, halucinatiile din acea vreme au înnebunit mintea guvernantilor care s-au napustit împotriva ordinii naturale, vrând s-o înlocuiasca cu alta, nascocita de ei. Ziceau ca lupta cu Natura.De pilda, concepeau atractia dintre sexe dupa alte legi decât cele ale Naturii. Repartizau baietilor fete si fetelor baieti, obligându-i sa se iubeasca politic. Oficierea casatoriilor o faceau mai întâi politicienii,în sediile partidului.Asta mai treaca-mearga. Dar cea mai grava halucinatie era aceea ca luptau sa înlocuiasca fiinta umana existenta cu alta, careiaîi spuneau „de tip nou“.Nu glumesc, au si reusit! Milioane de oameni de „tip nou“ erau fericiti sa se scrie cu ei litere pe jos, prin piete amenajate în acest scop.Oamenii pe care îi vedem noi astazi, prin ceata, stând la cozile astea interminabile, sunt oameni de „tip nou“.Dar oamenii, indiferent de ce tip sunt, au si ei un anumit grad de suportabilitate; nu pot trai multa vreme cu aceeasi minciuna,trebuie sa le-o mai primenesti din când în când. Stapânilor nu le e niciodata teama de multimi; dar, pâna si pestele când îl prajesti mai trebuie întors de pe o parte pe alta; altfel se arde complet si devine nefolositor.Asa ca, la fel de brusc cum au facut prima schimbare, au facut-o si pe cea de-a doua: Deodata, Soarele s-a întunecat si în locul lui a aparut Ceata.O ceata de sa-ti bagi degetele în ochi! Eclipsa totala de Soare ne-a impus o noua adaptare. Ceata este autohtona, dar are în ea ceva în plus, de „tip nou“, care îti opreste vederea si îti baga frica în oase.S-a schimbat clima, s-a schimbat si presedintele.Cel vechi fusese alcatuit din milioane de poze marite, asezate în asa fel, încât, indiferent în ce parte priveai, el îti aparea mereu în fata! Cel nou e doar o imagine la televizor, partial-color, în plina miscare si continua vorbire.E aceeasi manusa, întoarsa pe dos.Exista însa o compensatie. În timp ce afara Ceata îti cârpeste ochii, la televizor presedintele ti-i deschide tot timpul. Clarviziunea ne vine numai si numai de la el. Si înca ceva. Pe glasuitorul acesta,toti regii si presedintii lumii îl apreciaza. E un singur ecran luminos într-o tara de ceata; se vede mai bine. Cu timpul, lumea va afla ca exista si România!Au procedat perfect. Strategia „Experimentului“ a fost dramuita la centima. Mai întâi îi iei omului tot ce are, pe urma începi sa-i dai cu bucatica câte ceva din ce-a fost al lui. Apoi, schimbi macazul: îi iei o parte din ce i-ai dat si îi restitui si alte parti, de care bietul om si uitase ca au fost cândva ale lui.Când manusa se va rupe complet,o vor cârpi si o vor prezenta ca noua. Guvernantii îsi vor împarti totul între ei, urmând ca populatia sa ia ciuciu!Ce stim deocamdata este ca va fi bine.De aceea m-am trezit si eu cu tata si mai târziu cu unchiul venind din acele lungi „cercetari“. Erau mult mai slabi, mult mai scheletici decât ce vedem noi prin plansele de anatomie! S-au întors atunci foarte multi intelectuali care supravietuisera„cercetarilor“. Pe unii îi cercetasera prea tare; nu s-au mai întors.Macazul s-a schimbat, guvernantii au ramas aceiasi. Si oamenii au ramas aceiasi. De-atunci, toti avem dreptul la Ceata egala si libertate legala.De lipsa libertatii interioare eu nu m-am plâns niciodata.Cu ea m-am nascut; n-o cer presedintilor. Bietii, n-o au nici pentru ei!În viata, totul este sa nu te lasi castrat.Se stie, dar adesea se uita, ca sotul doamnei vaci nu este boul, ci taurul. Sotul doamnei iepe nu este calul, ci armasarul.Un popor care a devenit atât de domestic încât uraste plantele si animalele nu poate avea o soarta prea buna.Oamenii nu se schimba odata cu schimbarile politice.Adevaratele schimbari se fac în planul interior, în caracter.Ceata este autohtona; ea urca si coboara în suflete, dupa împrejurari.La poarta mintii se înghesuie acum tot felul de rationamente si imagini.Dar ma trezeste din nou uruitul acela sinistru si-mi împrastie gândurile. Este cu atât mai deprimant, cu cât îl aud venind din toate partile si nu întrezaresc absolut nimic!Un gând îngrozitor, ca un vânt rece, ma strabate: suntem toti,absolut toti, într-o închisoare permanenta, cu sârma ghimpata de-a lungul granitelor; fiecare individ a devenit gardianul celorlalti.Dar… ce se petrece? Ce vad?Ceata fuge din fata mea în rotocoale mari, asemenea unor duhuri rele strapunse de lumina! Punctul albastru a devenit acum o sfera în care intru – din care ies – si, deodata… minune! Asfaltul se usuca sub ochii mei, cerul este albastru, soarele blând si atmosfera calda!
(...)
Dar cine se mai poate misca? Ce vad este de-a dreptul uluitor!Nalucirile sunt în firea mea, dar ce vad acum depaseste masura!S-a luminat într-adevar; dar aici, unde ma aflu acum, ar trebui sa am în fata lacul Baneasa! Însa ce vad? La cincizeci de metri în fata mea se afla o plaja si în continuare, pâna în dunga îndepartata a orizontului, se întinde un ocean negru de culoarea granitului.Ocean la marginea Bucurestiului? Cine ar crede asa ceva? Ma frec la ochi, dar imaginea persista. Îmi trag si doua palme peste obraji. Cu grija, fireste; mai bine sa le primesti de la tine decât de la prieteni.Glumesc din teama. Încerc sa cred ca ceea ce vad exista doar în imaginatia mea. Verific si faptul ca s-ar putea sa visez. Îmi zic: daca în momentul de fata ar aparea un urias care ar împacheta oceanul si plaja, le-ar baga în buzunarul jachetei si ar pleca cu ele aiurea, eu mi-as da seama chiar în timpul somnului ca visez. Dar nimic de acest fel nu se întâmpla. Deci, sa iau realitatile asa cum sunt.Ca sa poti analiza un fenomen, trebuie sa te plasezi în afara lui; sa nu te implici direct. Daca te obisnuiesti cu fenomenul, începi sa faci parte din el si sa devii concesiv. Accepti lucruri care îti dezic firea si care mai târziu îti schimba destinul.Asa ca ramân deoparte, rezervat, si încep sa analizez cu atentie umea din jur. Observ unele lucruri care chiar îmi displac. De pilda,indivizii sunt mult prea singuratici; nu comunica unul cu celalalt.Când, totusi, vorbesc între ei, fiecare pare cu gândul plecat în alta parte; sau nu gândesc nimic, au renuntat. Pâna si tinerii sunt taciturni si izolati. Doar ici-colo, grupuri mici de copii se joaca si chicotesc împreuna. Glasul lor îl aud si bolboroseala stranie a oceanului lipsit de valuri.
(...)
Vad la distanta un batrân caruia i s-a facut rau si a cazut pe plaja.Nimeni nu se apropie de el sa-l ridice! Dar iata ca apar sanitarii cu o targa si rezolva cazul în mod operativ. Probabil ca aici exista alte reguli; eu nu le cunosc. E bine sa nu ma grabesc. Poate ca izolarea indivizilor este doar aparenta. Din ce vad, între ei arboreaza o foarte rece politete. Poate!Poate ca restul oamenilor sunt sanatosi! O lume atât de civilizata, pasnica la vedere, cu o stare materiala excelenta, nu poate fi nebuna! Altfel, ar trebui sa admit ca lumea noastra înfometata si dementa este un exemplu de sanatate psihica!Dar nu trebuie sa uit ca o lume ori e sanatoasa în întregime, ori e nebuna!Îmi aduc aminte de conditia ciudata în care ma aflu: de visat este clar ca nu visez; simt deja pe piele piscaturile datorate expunerii prelungite la soare. Dar, cu certitudine, eu nu pot sa fiu în acelasi timp în doua locuri! Daca m-am dedublat, atunci ce se întâmpla cu mine, acela care se afla acum în Bulevardul Aviatorilor? Urc pe acoperisuri? Ma priveste lumea, ca la spectacol,cum stau împietrit pe trotuar? Poate ca ma cauta fratii, prietenii!Poate ca sunt la o sectie de militie sau la spitalul de boli nervoase!Ce se petrece nu e un lucru de gluma; trebuie sa clarific neaparat situatia.
(...)
Nu-mi ramâne altceva de facut decât sa ma întorc singur,în directia din care am venit. Sper sa reusesc, altfel ramân dracului prin locurile astea necunoscute!Dar, iata, dorinta de a ma întoarce este suficienta în acest caz;nu am nevoie de efort special! Fara macar sa-mi misc picioarele,fara alta deplasare, ma aflu din nou în sfera albastra prin care venisem si,imediat, în Bulevardul Aviatorilor, înconjurat de ceata!Ce simplu! A fost un act de vointa? Desigur. Vointa nu este o sfortare; o ai sau n-o ai. Cel mult un exercitiu al ei, o practica. Totul este sa crezi.Dar, atentie! Din cauza filozofarii, era cât pe-aci sa-mi scape piciorul într-o groapa adânca, sa-mi rup gâtul si sa ratez Construirea Socialismului cu un pas mai devreme! Nu mi-ar strica mai multa atentie la realitatile din jur, vorba Felinei!Ajuns în Piata Aviatorilor ma întâmpina o alta ciudatenie. Ceasul stradal arata acum zece si zece! Cum e posibil? Daca a fost zece fix când l-am vazut eu la plecare… sa zicem ca drumul spre lac,iesirea la ocean, statul pe plaja, discutia cu nebunul duios care l-a hranit pe Snif, apoi întâlnirea cu nebunii religiosi – toate astea, plus întoarcerea mea-sa fi durat cel putin trei ore. Atunci, unde sunt cele trei ore? Doar le-am trait!Înseamna ca acolo - nu stiu sa zic unde - timpul se scurge cu viteza uluitoare! Aici abia se misca! De ce sa ma mir de asta, din moment ce întreaga tarasenie este foarte stranie?Daca n-as fi trait eu însumi toate astea si mi le-ar fi povestit altul, as fi zis ca delireaza!
(...)
Dumnezeu este iertator, stim asta. În schimb,Natura este foarte dura, ea nu poate fi pacalita.Legile ei sunt fixe si necrutatoare. Îti dau un exemplu: veneam odata de pe munte;duceam în spate un rucsac greu de îmi rupea spatele. Nu voiam sa-l abandonez, pentru ca ma aflam foarte aproape de casa. Am încercat sa viclenesc Natura si mi-am zis: ce placuta este durerea! Câta voluptate exista în ea! Autosugestia a functionat perfect: durerea a încetat; dar placerea pe care mi-o promisesem nici gând sa apara!De ce? Pentru ca Natura, ironica si dura cum e, nu permite drept placere nici macar durerea, daramite sa-ti lase o placere adevarata!
(Desertul albastru,Editura Atlas,1996)