|
* * *
Ce trist mă aflu! Drumul iară
S-a șters din el și rupt de zări;
Șerpi albi, tot suie și coboară
Troienele cu lungi spinări.
Stă cerul cenușiu și orb
Asupra stepelor cărunte;
Din greu vîslind, un singur corb
Ieșit-a-n viscol, să-l înfrunte.
O rază-n suflet nu învie.
Doar ger cu gerul iernii rudă.
Iar cugetul abia-ntîrzie
Pe-un început de stearpă trudă
Ci-n inimă nădejdi mai am
Că nu chiar toate s-au pierdut,
Că sufletul, cu flori în ram,
Va regăsi acel ținut,
În care iarna nu-i primită
Și unde gîndul slobod zboară,
Și celor buni li-i hărăzită
Nepieritoare primăvară.
(1862, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)
__________________
Cinematografia însăși e doar un roman gigantic scris din foarte multe unghiuri și citirea lui durează doar o secundă în viața Universului.
Intensitatea universului în care trăiesc se traduce prin viața cu specia mea și-mi recunosc limitele când conștientizez granițele Universului.
Viață = timp = distanță = viteză = Univers = Poveste = cinematografie.
|