|
* * *
Prin sala-n care ne-ntîlneam demult,
Ieri, ca-n trecute vremuri, am umblat,
Erai acolo și, în surd tumult,
Eu fruntea, fără voie, mi-am plecat.
M-am regăsit cu zilele trăite,
În pîclele aducerii aminte,
Cînd îmi spuneam dorințele smintite
Și ascultai smintitele-mi cuvinte.
Luminile de-odinioară…
Știută muzică-n auz bătu –
Să-mi pară cum că tu, plutind ușoară,
Șoptești, ca și atuncea, blîndă: „Tu?”
Acorduri și miresme revenite,
În suflet – flori, în tâmple – vînt fierbinte,
Din nou îți spun dorințele-mi smintite,
Din nou, smintitele-mi cuvinte.
(1858, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)
__________________
Cinematografia însăși e doar un roman gigantic scris din foarte multe unghiuri și citirea lui durează doar o secundă în viața Universului.
Intensitatea universului în care trăiesc se traduce prin viața cu specia mea și-mi recunosc limitele când conștientizez granițele Universului.
Viață = timp = distanță = viteză = Univers = Poveste = cinematografie.
|