[victor_homescu]

- o carte care se cere citita si recitita,alaturi de cateva fragmente care sa va convinga -
Zidul,( Le Mur/The Wall),1939,Jean-Paul Sartre ([905 – 1980)-Editura: RAO,2013,traducere: Sanda Oprescu

(Nu voiam să mă mai gândesc la ceea ce avea să se întâmple în zori, la moarte. Nu avea nici un rost, întâlneam în cale doar vorbe goale sau vid.În clipa aceea mi s-a părut că am în faţă toată viaţa mea şi mi-am spus „E o minciună sfruntată”. Nu făcea nici cât o ceapă degerată de vreme ce se sfârşise. Mă întrebam cum putusem oare să mă plimb, să mă hlizesc cu gagicile: dacă mi-aş fi putut închipui măcar o clipă că aveam să mor aşa, n-aş fi mişcat un deget. Viaţa mea se afla în faţa mea, închisă, încheiată, ca un sac şi totuşi, toate câte erau în ea erau neterminate. Am încercat o clipă s-o judec. Aş fi vrut să pot să-mi spun: e o viaţă frumoasă. Nu putea însă fi judecată, era doar o schiţă; îmi risipisem timpul semnând poliţe pentru veşnicie, nu înţelesesem nimic. Nu regretam nimic: existau multe lucruri după care ar fi putut să-mi pară rău, gustul manzanillei sau zilele de vară când mă duceam să mă scald într-un golfuleţ de lângă Cadix; moartea le răpise tuturor farmecul )
(...)
Pe oameni, trebuie să-i vezi de sus. Stingeam lumina şi mă aşezam la fereastră: nici prin gând nu le trecea că puteau fi observaţi de sus. Îşi îngrijesc faţada, uneori chiar şi spinările, dar toate efectele lor sunt calculate pentru spectatori de un metru şaptezeci. Cine s-a gândit vreodată la forma unei pălării melon aşa cum apare văzută de la etajul şase? Neglijează, nu-şi apără, cu ajutorul unor culori vii şi al unor stofe ţipătoare, umerii şi craniile, habar n-au cum să lupte împotriva acestui mare duşman al Umanului: perspectiva aeriană. Mă aplecam şi mă umfla râsul: unde e faimoasa lor „poziţie verticală” de care sunt atât de mândri:apăreau literalmente striviţi de trotuar, şi de sub umeri le ieşeau două picioare lungi, aproape târâtoare.La balconul de la etajul şase: acolo ar fi trebuit să-mi petrec întreaga viaţă. Superiorităţile morale trebuie să se sprijine pe nişte simboluri materiale, altfel riscă să cadă. Aşadar, în ce constă superioritatea mea faţă de oameni? E o superioritate de poziţie, nimic altceva: m-am situat deasupra umanului care sălăşluieşte în mine şi îl contemplu. Iată de ce-mi plac turnurile catedralei Notre-Dame, platformele turnului Eiffel, bazilica Sacré-Coeur, balconul meu de la etajul şase de pe strada Delambre. Constituie excelente simboluri.Uneori eram nevoit să cobor pe străzi. Ca să mă duc la serviciu, de pildă. Mă sufocam. Când te afli la acelaşi nivel cu oamenii, e mult mai greu să-i consideri furnici: te ating. Odată, am văzut un tip mort pe stradă. Căzuse în nas. Cineva l-a întors cu faţa în sus, era plin de sânge. I-am văzut ochii deschişi şi aerul echivoc; şi tot sângele ăla... Îmi ziceam:„Nu-i nimic, nu-i cu nimic mai impresionant decât nişte vopsea proaspătă.I-au dat cu roşu pe la nas, asta-i tot.” Dar am simţit o duioşie abjectă, care m-a luat de la picioare şi la ceafă; am leşinat. M-au dus într-o farmacie, m-au bătut pe umeri şi mi-au băgat pe gât alcool. Mi-a venit să-i omor.Ştiam că sunt duşmanii mei, ei însă nu ştiau acest lucru. Se iubeau unii pe alţii, erau solidari; şi mie mi-ar fi dat totuşi din când în când câte o mână de ajutor fiindcă mă credeau semenul lor. Dacă ar fi putut însă ghici cea mai infimă părticică de adevăr, m-ar fi bătut. Mai târziu au şi făcut-o de altfel. După ce m-au prins şi au aflat cine sunt, m-au snopit în bătaie la comisariat, m-au tăbăcit două ceasuri,mi-au tras palme şi pumni, mi-au răsucit braţele, mi-au smuls pantalonii şi în final mi-au aruncat ochelarii pe jos, şi în timp ce-i căutam, în patru labe, râdeau şi-mi dădeau picioare în fund.Totdeauna am prevăzut că până la urmă ăştia o să mă bată: nu sunt puternic şi nu pot să mă apăr. Unii mă pândeau de mult: grangurii.Pe stradă mă înghesuiau, aşa în glumă,ca să vadă ce-o să fac.Nu spuneau nimic.Mă făceam că n-am înţeles. Şi totuşi m-au păcălit.Îmi era frică de ei: o presimţire.Vă daţi însă bine seama că aveam motive mult mai serioase să-i urăsc.
(...)
Stimate Domn,
Sunteţi celebru şi operele dumneavoastră se scot într-un tiraj de treizeci de mii de exemplare. Am să vă spun de ce: pentru că îi iubiţi pe oameni. Aveţi umanismul în sânge: norocul dumneavoastră. Înfloriţi când sunteţi în mijlocul oamenilor; cum vedeţi pe undeva un semen de-al dumneavoastră, fără măcar să-l cunoaşteţi, simţiţi un elan de simpatie faţă de el. Vă place trupul lui, faptul că e bine legat, că are nişte picioare care se desfac şi se strâng după cum îi e voia, şi mai ales că are mâini, şi că are câte cinci degete la fiecare mână şi că degetul mare e opozabil. Vă delectaţi când îl vedeţi pe vecinul dumneavoastră luând o ceaşcă de pe masă, întrucât există un mod specific uman de a apuca, pe care l-aţi descris adesea în lucrările dumneavoastră, mai puţin suplu, mai puţin rapid decât al unei maimuţe, dar infinit mai inteligent, nu-i aşa? Vă place, de asemenea,carnea omului, alura sa de mare mutilat în curs de reeducare, atitudinea lui care pare a arăta că, la fiece pas, reinventează mersul şi faimoasa sa privire pe care fiarele nu o pot suporta. V-a fost, aşadar, uşor să găsiţi tonul potrivit pentru a-i vorbi omului despre el însuşi: un ton pudic, dar pătruns de emoţie. Oamenii se năpustesc lacomi asupra cărţilor dumneavoastră şi le citesc aşezaţi într-un fotoliu bun, se gândesc la marea iubire nefericită dar discretă pe care o resimţiţi faţă de ei şi toate astea îi consolează de o grămadă de lucruri: că sunt urâţi, că sunt laşi,că sunt încornoraţi, că la întâi ianuarie nu li s-a mărit leafa. Şi se spune bucuros despre ultimul dumneavoastră roman: e o fapta bună.Veţi fi desigur curios, presupun, să aflaţi cum arată un om care nu-i iubeşte pe oameni. Ei bine, eu sunt acela şi-i iubesc atât de puţin încât în cel mai scurt timp am să omor vreo şase: poate vă veţi întreba: de ce numai şase? Pentru că revolverul meu nu are decât şase cartuşe. Asta e o monstruozitate, nu-i aşa? Şi în plus, un act total nepolitic?Dar vă spun că nu pot să-i iubesc. Înţeleg prea bine ce simţiţi. Ceea ce însă pe dumneavoastră vă atrage spre ei, pe mine mă dezgustă.Am văzut şi eu, ca şi dumneavoastră,oameni mestecând ritmic,păstrându-şi privirea lucidă, şi frunzărind totodată cu mâna stângă o revistă economică. Ce vină am dacă prefer să asist la masa focilor? Omul nu poate imprima nici o expresie chipului său fără să cadă într-un joc de fizionomie.Când mestecă, păstrându-şi totuşi gura închisă, colţurile gurii sale urcă şi coboară, de parcă ar trece necontenit de la seninătate la o uimire plângăreaţă. Ştiu că dumneavoastră vă place acest lucru, îl numiţi vigilenţa Spiritului.Pe mine însă mă îngreţoşează:nu ştiu de ce; aşa m-am născut.
Dacă între noi n-ar fi decât o diferenţă de preferinţe, nu v-aş deranja. Totul se petrece însă ca şi cum dumneavoastră aţi fi în stare de graţie şi eu nu. Sunt liber să-mi placă sau nu homarul pregătit după reţeta americană, dar, dacă nu-mi plac oamenii, sunt un mizerabil şi nu am dreptul la un loc sub soare. Ei au acaparat sensul vieţii. Sper că înţelegeţi ce vreau să zic. De treizeci şi trei de ani mă izbesc de uşi închise pe care scrie: „Aici nu intră decât umaniştii.” Am fost nevoit să las baltă tot ceea ce am început; trebuia să aleg: era fie vorba despre o tentaţie absurdă şi condamnată, fie mai devreme sau mai târziu urma să se întoarcă în favoarea lor. Gândurile care nu se îndreptau în mod special către ei,nu reuşeam să le detaşez de mine, să le formulez: rămâneau în mine ca nişte uşoare mişcări organice. Chiar uneltele pe care le foloseam, simţeam eu bine că sunt ale lor; cuvintele, de pildă: aş fi vrut să am nişte cuvinte ale mele. Cele de care dispun au zăcut însă în nu ştiu câte conştiinţe; se rânduiesc de la sine în mintea mea conform unor deprinderi dobândite de la alţii şi acum, când vă scriu,le folosesc deşi îmi inspiră aversiune.
Dar e ultima oară. Vă spun eu: trebuie să-i iubeşti pe oameni sau nu-ţi vor îngădui decât cel mult să-ţi duci zilele de azi pe mâine. Ei bine, eu unul nu vreau să-mi duc zilele de azi pe mâine. O să pun imediat mâna pe revolver, o să cobor în stradă şi o să văd dacă e posibil să reuşesc ceva împotriva lor. Adio, domnule,poate că am să vă întâlnesc tocmai pe dumneavoastră. În cazul acesta, nu veţi şti niciodată cu câtă plăcere o să vă zbor creierii. Dacă nu - cel mai probabil - citiţi ziarele de mâine. Veţi vedea că un individ pe nume Paul Hilbert a secerat, într-un acces de furie, cinci trecători pe bulevardul Edgar-Quinet. Ştiţi mai bine ca oricine câte parale face proza marilor cotidiene. Veţi înţelege deci că nu sunt „furios”.Dimpotrivă sunt foarte calm şi vă rog să primiţi, stimate domn, expresia distinselor mele sentimente.
Paul Hilbert