|
* * *
Ieri seară,-ncununată-n floare, ai privit
Cristaluri de fereastră ce răsfrîng
Albastrul cer înalt, de stele viscolit,
Aleea plopilor în tremur nesfîrșit,
Ieșind în umbră grea ca-ntr-un adînc.
Tu, poate, ai uitat în sală, înapoi,
Și roiuri de lumini și vorbă înflorită,
Al valsului vîrtej, de muzici aprig roi...
Eu te gîndeam o primăvară-n toi,
Iar tu? Prea minunată și mîhnită.
Ți-ai spus tu deci că-n chioșcu-nsingurat
Te-aștept și-n deznădejde și cu flori,
În beznă, umilit și supărat,
Cu ochi păienjeniți de cît te-am căutat
Pe la ferești în vesele vîltori ?
(1855, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)
__________________
Cinematografia însăși e doar un roman gigantic scris din foarte multe unghiuri și citirea lui durează doar o secundă în viața Universului.
Intensitatea universului în care trăiesc se traduce prin viața cu specia mea și-mi recunosc limitele când conștientizez granițele Universului.
Viață = timp = distanță = viteză = Univers = Poveste = cinematografie.
|