|
* * *
A zilei zare după munți pieri,
Învins e codrul greu de liniști grele...
Ci, în curînd, iubito, vei veni
Pe țărmul amuțit al veghii mele ?
Melodiosul glas oare-n curînd
Va rupe așteptarea-nfrigurată ?
Și în curînd la pieptu-mi tresăltînd
Vei fi un foc și o dorință toată ?
Plutesc pe ape cețuri lucitoare,
Ușoare ca și voalul tău, stăpînă,
E ceasul zînelor! Veni-vei oare
Tu, dintre zîne cea mai dulce zînă ?
Ori noaptea, umbra și cu tine,-ntru otravă,
Un vis ivit-ați și întors din mers
Și amăgit am fost de-o patimă bolnavă,
Al cărei jar s-a-nmormînta în vers ?
(1855, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)
__________________
Cinematografia însăși e doar un roman gigantic scris din foarte multe unghiuri și citirea lui durează doar o secundă în viața Universului.
Intensitatea universului în care trăiesc se traduce prin viața cu specia mea și-mi recunosc limitele când conștientizez granițele Universului.
Viață = timp = distanță = viteză = Univers = Poveste = cinematografie.
|