Cinemagia Forum - View Single Post

victor_homescu · 07 Jul 2018, 19:57

- Din Arta Popescu/ Stai în poem ca-n pământ.Ca puroiul în bubă /,un alt poet nouăzecist,mort timpuriu,la,nici măcar,36 de ani,/Nu se poate trăi cinstit și onest/decat dintr-o pensie a morții!/Și asta v-o spun eu, cel care/din 10 în 10 ani/iese de la spitalul de nebuni/ca de la maternitate/,Cristian Popescu (1959-1995) -
(Nu.Caragiale n-a existat. Au existat niște cimitire desfundate, săpate cu buldozerul. Ca să vină copilașii de clasa-ntai și să caligrafieze, să scrijelească cu un cuțitaș pe toate țestele scheletelor: made in Romania.Ca să fie morții noștri cei dintai,ăi mai prima dintre toți, volintiri acolo la-nviere, la Judecata de Apoi.Și-a mai existat un băiețel de vreo 6-7 ani, numai în chiloți,l-am văzut eu cu ochii mei-care adormise cerșind, cu mîna-ntinsă, în stația de metrou și oamenii îi puneau mai departe bani în palmă și el se trezea fericit de cît primise în vis.Și-au mai existat și niște mame care-și alăptau cu greu copiii, de la colțul ochilor, cu lacrimă, nu de la țîță, cu lapte.Și pentru că toate astea trebuiau să poarte un nume, un singur nume și pentru ca oamenii aceia să poată hohoti în voie de toate acestea,li s-a spus simplu: Caragiale)
&
El e vesel acolo, sus. Stă în poziţie de drepţi şi are în
jurul capului, aşa o lumină la care duce mereu mâna ca la
chipiu. Şi salută. Şi eu o duc bine. Stau întins în pat cu faţa
în sus, îmi aşez mănuşile lui de piele vechi şi roase pe piept.
Ca să adorm mai uşor. Am un somn odihnitor. Când ţin
ochii închişi semăn mai bine cu el. Mestec un dumicat cât
mai mult timp şi mă gândesc la adâncul ăla că-l înghite pe
el, ca pe miez de pâine. Hai, poemule, să-l impresionăm
pe tata, să-i dea lacrimile, să l cinstească lumea şi acolo,
sus. Ultimei lui poze i-a desenat cineva păr blond şi ochi
albaştri, a rujat-o ca s-o port eu în buzunarul de la piept
drept poză de iubită. Îi mângâi umărul alb. Poza ta dată cu
cremă neagră pe ghete, tată, lustruită soldăţeşte, sclipind.
(local familial)
(....)
Dar mai ales a existat o baladă numită „Miorița”, care sintetiza spiritualitatea acelui popor. În ea fiind vorba despre doi ciobani care-l omoară pe al treilea fiindcă era mai bogat. Acesta din urmă avea și-o mioară năzdrăvană pe care-o iubea foarte mult și cu care vorbea și se-nțelegea de minune, ea fiind simbolul legăturii lui puternice cu natura. Și toată lumea din acea țară se-ntreba în ascuns: ce-o fi făcut săraca mioară după moartea stăpînului ei drag? Dar nimeni n-avea puterea să-și spună în față adevărul adevărat. Și anume că la trei zile după omor oaia s-a dus la ciobanii criminali și le-a spus: „Mangafaua mea, cel mai sacru amor, m-a tradus cu o mîndră crăiasă, cu a lumii mireasă. Sînt singură și ambetată, de trei zile-ncoace iarba nu-mi mai place, gura nu-mi mai tace. Sînt foarte rău bolnavă. Veniți să-i tragem un chef.
(...)
Atentie, Domnule Cititor!
Tu, Duhovnic fara voie al
Tuturor Poetilor Lumii!
Crede-ma pe cuvint :
Rugaciunea Ta pentru Ei
E singura forma de lectura
Eficienta,Reala!!!
(...)
Nu știu dacă pot să mă fac înțeles.Oricum,asta e.
Salvează-mă,
domnișoară-cititoare-frumoasă-și-trecătoare!
Viața mea de apoi, Dă-mi și mie
un telefon.
(...)
Ce lene în pachetul cu vată. Ce moliciune, ce voluptate,
ce linişte, mamă. Acolo, sub pansament, strâns bine,
unde zvâcneşte pulsul, unde pulsează perna sub cap,
zvâcneşte ca o inimă albă, moale şi mare; şi o strângi în
braţe. Somnul tău e ca şi atunci când deschizi înspre seară
fereastra şi se umple camera cu răcoare. Mama răspunde
manechinelor din vitrine cu un zâmbet, cu o fluturare
de mână. Mama cântă la pian şi muzica ei are miros de
tei şi de sudoare. Mama şterge pianul de praf când cântă.
Ne a rugat ca atunci, când o fi, să udăm în fiecare săptămână
cu parfum bun pământul ei, de deasupra. Mama
mi a cusut o cămaşă de vară din umbra ei. Stă ascunsă
în spatele pozei şi ascultă cum îi spun acest poem. Ochii
s or înveli încet în ceară. La ea în piept aerul e de seară.
O lumină blândă care face rotocoale se ridică uşor înspre
tavan şi n cameră miroase a tei şi a prăjeală.
(...)
(Antiportret)
Nu, Doamne. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici
foarte. Si nici macar Popescu. Nu. Nici macar atat. Sa stai,
asa, si sa muncesti la cresterea parului si-a unghiilor tale,
sa lucrezi la curgerea boabelor de sudoare si, mai ales, Ia
curgerea lacrimilor. Siroi.
Numai sa stai. Nemiscat.Si sa-ti albeasca parul pe-o
singura parte. Aratand rasaritul.Sa-mi albeasca firele din cap
doar pentru ca m-au tras Inger-ingerasii Dumitale de ele,
doar asa, ca mi-au tras gandurile de par - nu prea tare - cum
tragi papusile de sfori ca sa se bucure copiii. Numai de-asta
sa-mi albeasca firele, Doamne.Aratand mereu rasaritul.
Mie sa-mi dai exact chipul care lipseste din toate
cartoanele alea pitoresti, atractive, desi baga capul prin
ele oamenii la balci. Sa fie ei, nu eu. si nici macar atat.
Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte.Si nici macar
Popescu. Nu. Nici macar atat.
Sa nu mai scriu... Sa-mi publice, asa, postum, doar
buletinul - in cinzescinci de mii de exemplare, editie de
lux. Cu toate pozele de buletin din Bucuresti, cu toate
capetele lor amestecate intre ele. ,Asa, ca si cum ar fi un
lemn de icoana gata pregatit sa se picteze icoana pe el.
Statuia mea de mult e gata. Si se va dezveli doar dupa
sapte ani de stat pe dedesubt, pe sub pamant. Statuia asta
comemorativa. Pe dinauntru. Scheletul. A fiecaruia ;si-a
tuturor. Oricand in pozitie de drepti. Nu, Doamne. Nici mai,
nici chiar, nici prea, nici foarte. Si nici macar Popescu. Nu.
Nici macar atat.
Si-mi dai acum numai un strop din linistea ce zace-n
capul lui Alecsandri de la rotonda scriitorilor din Cismigiu.
Atat. Sa mai fumez, asa, o tigara, visand ca eu am fost modelul dupa care s-a desenat acel schior razand in soare, zburand pe pante abrupte, survoland muntii intregi. Modelul pentru acel schior desenat pe orice pachet de tigari ,,Bucegi".Da, Doamne. Sa stau linstit. Ca un azil de batrani. Cu totii nemiscati. Aproape aliniati. Cu parul albindu-le numai pe-o parte, cum creste muschiul pe copaci. Dar aratand rasaritul.Asa sa ma. prinda. intotdeauna sfarsitul.
Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte.Si nici macar
Popescu. Nu, Doamne. Nici macar atat.
(...)
Eu tac cel mai frumos și mai
expresiv
într-o poză de la un an jumate,
în pielea goală și c-o minge
mare în mîini,
ca o sferă cerească.
(Dac-aș fi ajuns dictator
numai această fotografie
aș fi permis să-mi fie făcută
publică,
purtată la manifestații și pusă pe
pereți.)
Dar, de obicei, vorbesc, vorbesc
și iar vorbesc…
Ca și cățeaua cu țîțele supte și
lăsate
care lingea resturi de ulei și
zeamă de ficat
de pe-o hîrtie murdară pe sub
mesele restaurantului
ca să le transforme în lapte alb
și bun
pentru căței – așa și eu:
încerc să scot tăcere din vorbe.
Degeaba.
(...)
Caragiale n-a existat. A existat numai o țară frumoasă și tristă.

Arta Popescu,Editura Tracus Arte,2016,prefata Mircea Martin.

07 Jul 2018, 19:57	#487
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 638	- Din Arta Popescu/ Stai în poem ca-n pământ.Ca puroiul în bubă /,un alt poet nouăzecist,mort timpuriu,la,nici măcar,36 de ani,/Nu se poate trăi cinstit și onest/decat dintr-o pensie a morții!/Și asta v-o spun eu, cel care/din 10 în 10 ani/iese de la spitalul de nebuni/ca de la maternitate/,Cristian Popescu (1959-1995) - (Nu.Caragiale n-a existat. Au existat niște cimitire desfundate, săpate cu buldozerul. Ca să vină copilașii de clasa-ntai și să caligrafieze, să scrijelească cu un cuțitaș pe toate țestele scheletelor: made in Romania.Ca să fie morții noștri cei dintai,ăi mai prima dintre toți, volintiri acolo la-nviere, la Judecata de Apoi.Și-a mai existat un băiețel de vreo 6-7 ani, numai în chiloți,l-am văzut eu cu ochii mei-care adormise cerșind, cu mîna-ntinsă, în stația de metrou și oamenii îi puneau mai departe bani în palmă și el se trezea fericit de cît primise în vis.Și-au mai existat și niște mame care-și alăptau cu greu copiii, de la colțul ochilor, cu lacrimă, nu de la țîță, cu lapte.Și pentru că toate astea trebuiau să poarte un nume, un singur nume și pentru ca oamenii aceia să poată hohoti în voie de toate acestea,li s-a spus simplu: Caragiale) & El e vesel acolo, sus. Stă în poziţie de drepţi şi are în jurul capului, aşa o lumină la care duce mereu mâna ca la chipiu. Şi salută. Şi eu o duc bine. Stau întins în pat cu faţa în sus, îmi aşez mănuşile lui de piele vechi şi roase pe piept. Ca să adorm mai uşor. Am un somn odihnitor. Când ţin ochii închişi semăn mai bine cu el. Mestec un dumicat cât mai mult timp şi mă gândesc la adâncul ăla că-l înghite pe el, ca pe miez de pâine. Hai, poemule, să-l impresionăm pe tata, să-i dea lacrimile, să l cinstească lumea şi acolo, sus. Ultimei lui poze i-a desenat cineva păr blond şi ochi albaştri, a rujat-o ca s-o port eu în buzunarul de la piept drept poză de iubită. Îi mângâi umărul alb. Poza ta dată cu cremă neagră pe ghete, tată, lustruită soldăţeşte, sclipind. (local familial) (....) Dar mai ales a existat o baladă numită „Miorița”, care sintetiza spiritualitatea acelui popor. În ea fiind vorba despre doi ciobani care-l omoară pe al treilea fiindcă era mai bogat. Acesta din urmă avea și-o mioară năzdrăvană pe care-o iubea foarte mult și cu care vorbea și se-nțelegea de minune, ea fiind simbolul legăturii lui puternice cu natura. Și toată lumea din acea țară se-ntreba în ascuns: ce-o fi făcut săraca mioară după moartea stăpînului ei drag? Dar nimeni n-avea puterea să-și spună în față adevărul adevărat. Și anume că la trei zile după omor oaia s-a dus la ciobanii criminali și le-a spus: „Mangafaua mea, cel mai sacru amor, m-a tradus cu o mîndră crăiasă, cu a lumii mireasă. Sînt singură și ambetată, de trei zile-ncoace iarba nu-mi mai place, gura nu-mi mai tace. Sînt foarte rău bolnavă. Veniți să-i tragem un chef. (...) Atentie, Domnule Cititor! Tu, Duhovnic fara voie al Tuturor Poetilor Lumii! Crede-ma pe cuvint : Rugaciunea Ta pentru Ei E singura forma de lectura Eficienta,Reala!!! (...) Nu știu dacă pot să mă fac înțeles.Oricum,asta e. Salvează-mă, domnișoară-cititoare-frumoasă-și-trecătoare! Viața mea de apoi, Dă-mi și mie un telefon. (...) Ce lene în pachetul cu vată. Ce moliciune, ce voluptate, ce linişte, mamă. Acolo, sub pansament, strâns bine, unde zvâcneşte pulsul, unde pulsează perna sub cap, zvâcneşte ca o inimă albă, moale şi mare; şi o strângi în braţe. Somnul tău e ca şi atunci când deschizi înspre seară fereastra şi se umple camera cu răcoare. Mama răspunde manechinelor din vitrine cu un zâmbet, cu o fluturare de mână. Mama cântă la pian şi muzica ei are miros de tei şi de sudoare. Mama şterge pianul de praf când cântă. Ne a rugat ca atunci, când o fi, să udăm în fiecare săptămână cu parfum bun pământul ei, de deasupra. Mama mi a cusut o cămaşă de vară din umbra ei. Stă ascunsă în spatele pozei şi ascultă cum îi spun acest poem. Ochii s or înveli încet în ceară. La ea în piept aerul e de seară. O lumină blândă care face rotocoale se ridică uşor înspre tavan şi n cameră miroase a tei şi a prăjeală. (...) (Antiportret) Nu, Doamne. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Si nici macar Popescu. Nu. Nici macar atat. Sa stai, asa, si sa muncesti la cresterea parului si-a unghiilor tale, sa lucrezi la curgerea boabelor de sudoare si, mai ales, Ia curgerea lacrimilor. Siroi. Numai sa stai. Nemiscat.Si sa-ti albeasca parul pe-o singura parte. Aratand rasaritul.Sa-mi albeasca firele din cap doar pentru ca m-au tras Inger-ingerasii Dumitale de ele, doar asa, ca mi-au tras gandurile de par - nu prea tare - cum tragi papusile de sfori ca sa se bucure copiii. Numai de-asta sa-mi albeasca firele, Doamne.Aratand mereu rasaritul. Mie sa-mi dai exact chipul care lipseste din toate cartoanele alea pitoresti, atractive, desi baga capul prin ele oamenii la balci. Sa fie ei, nu eu. si nici macar atat. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte.Si nici macar Popescu. Nu. Nici macar atat. Sa nu mai scriu... Sa-mi publice, asa, postum, doar buletinul - in cinzescinci de mii de exemplare, editie de lux. Cu toate pozele de buletin din Bucuresti, cu toate capetele lor amestecate intre ele. ,Asa, ca si cum ar fi un lemn de icoana gata pregatit sa se picteze icoana pe el. Statuia mea de mult e gata. Si se va dezveli doar dupa sapte ani de stat pe dedesubt, pe sub pamant. Statuia asta comemorativa. Pe dinauntru. Scheletul. A fiecaruia ;si-a tuturor. Oricand in pozitie de drepti. Nu, Doamne. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Si nici macar Popescu. Nu. Nici macar atat. Si-mi dai acum numai un strop din linistea ce zace-n capul lui Alecsandri de la rotonda scriitorilor din Cismigiu. Atat. Sa mai fumez, asa, o tigara, visand ca eu am fost modelul dupa care s-a desenat acel schior razand in soare, zburand pe pante abrupte, survoland muntii intregi. Modelul pentru acel schior desenat pe orice pachet de tigari ,,Bucegi".Da, Doamne. Sa stau linstit. Ca un azil de batrani. Cu totii nemiscati. Aproape aliniati. Cu parul albindu-le numai pe-o parte, cum creste muschiul pe copaci. Dar aratand rasaritul.Asa sa ma. prinda. intotdeauna sfarsitul. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte.Si nici macar Popescu. Nu, Doamne. Nici macar atat. (...) Eu tac cel mai frumos și mai expresiv într-o poză de la un an jumate, în pielea goală și c-o minge mare în mîini, ca o sferă cerească. (Dac-aș fi ajuns dictator numai această fotografie aș fi permis să-mi fie făcută publică, purtată la manifestații și pusă pe pereți.) Dar, de obicei, vorbesc, vorbesc și iar vorbesc… Ca și cățeaua cu țîțele supte și lăsate care lingea resturi de ulei și zeamă de ficat de pe-o hîrtie murdară pe sub mesele restaurantului ca să le transforme în lapte alb și bun pentru căței – așa și eu: încerc să scot tăcere din vorbe. Degeaba. (...) Caragiale n-a existat. A existat numai o țară frumoasă și tristă. Arta Popescu,Editura Tracus Arte,2016,prefata Mircea Martin.