|
* * *
Ce timp de noapte! Aer de cleștar,
Pămîntul de miresme amețit...
Eu, fericit, cu sufletul în jar,
Rosti-voi ce, odată, n-am rostit.
Ții minte oare ultima-ntîlnire?
Tot într-o seară-a fost. Nu se clintea un ram,
Tu așteptai schimbînd nădejdea pe mîhnire,
Căci eu tăceam... Căci eu nu te iubeam.
Minute grele și inima mult grea
Și gînduri supărate, făr' de rost și rînd...
Durea tăcerea ta, durea tăcerea mea -
Zabranic pe-adevăr și pe cuvînt.
Ci-n seara asta, ție sclav, înfiorat,
Îți cat în ochi, destinul să-mi citesc.
Dacă-am tăcut atunci, acum, cu-adevărat
Eu te iubesc. Eu jur că te iubesc!
(1854, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)
__________________
Cinematografia însăși e doar un roman gigantic scris din foarte multe unghiuri și citirea lui durează doar o secundă în viața Universului.
Intensitatea universului în care trăiesc se traduce prin viața cu specia mea și-mi recunosc limitele când conștientizez granițele Universului.
Viață = timp = distanță = viteză = Univers = Poveste = cinematografie.
|