Mai a fost o lună mediocră
Monsieur Pain, Roberto Bolano. Singurul lucru cu adevărat remarcabil la (mini)romanul de debut al lui Bolano e numele personajului principal: Pierre Pain (Stan Lee e verde de invidie). În rest, dacă e să împrumut formula "mamei tuturor poeților din Mexic", Auxilio Lacouture (stay tunned for more about her)
the novel is bad but the author is good. Problema romanului, cel puțin în ceea ce mă privește: Bolano pregătește destul de bine premisele unui soi de medical-ocult-mistery/love story dar apoi nu permite narațiunii să se dezvolte în nici o direcție. Promisiunea implicită că povestea poate să decoleze în orice moment rămâne tot timpul la locul ei și generează tensiunea care până la final nu va fi rezolvată...spre frustrarea unora și încântarea altora (fucking masochists). E evident că totul e construit așa în mod deliberat și că Bolano vrea să te lase la final cu un sentiment amar de futilitate dar mie nu mi-a căzut prea bine. Untill our next, more fortunate meeting, Monsieur Bolano.
What is Life: How Chemistry Becomes Biology, Addy Pross. Poate merită menționat că textul împrumută titlul unei foarte influente cărți scrise de un nu mai puțin influent și faimos fizician, Erwin Schrodinger (of the
cat and equation that bears his name fame) prin anii 40. Merită menționat pentru că iată, după mai bine de 7 decenii problema "vieții" și a (abio)genezei acesteia nu a fost încă rezolvată. Marele merit al cărții de față stă tocmai în modul în care sunt scoase în evidență dificultățile de care se lovesc diferitele încercări de rezolvare a dilemei. În conturarea dimensiunilor misterului, cu alte cuvinte. Iar eu am o slăbiciune pentru cărțile care reușesc să îți amintească (sau te fac să realizezi) că trăim într-o lume profund misterioasă, atât de ciudată încât probabil nu o să îi dăm niciodată de capăt. Răspunsurile pe care autorul le încearcă au fost mai puțin aducătoare de satisfacții, nu am fost impresionat nici de originalitatea nici de posibila utilitate a acestora. Acestea se învârt în jurul conceptului de DKS (Dynamic Kinetic Stability) căruia îi revine sarcina de a muta problema originii și evoluției vieții, probleme ce țin de domeniul biologiei, pe fundamentele mai primare (e ceva serios greșit în exprimarea asta) ale chimiei. În principiu DKS-ul ar trebui să înlocuiască și să lărgească conceptul de
fitness (ale cărui definiții în sens biologic au o istorie foarte încurcată acoperită de Dawkins în cartea lui despre fenotipul extins într-un capitol foarte sugestiv intitulat "An agony in five fits") astfel încât acesta să includă și structurile pre-biologice ale căror
scop, la fel ca cel al "vieții" e
sporirea DKS-ului (analog
sporirii fitnessului). Pe de o parte găsesc atrăgătoare simplitatea explicației, pe de alta nu sunt convins de faptul că aceasta nu e doar o acrobație lingvistică asemănătoare non-explicațiilor oferite de cei care invocă fenomenul
proprietățiilor emergente, sintagmă a cărei vacuitate e dată în vileag de autor în primele capitole. Ar fi deosebit de ironic ca până la finalul cărții Pross să fi căzut în aceeași capcană. A stimulating reading nonetheless unlike...
Cum gândește creierul, William H. Calvin. La finalul cărții nu prea am înțeles nici cum gândește creierul (dar am început
Behave de Sapolsky ca să remediez măcar parțial problema) nici ce anume era în creierul autorului atunci când a scris cartea asta. Pe lângă un aer iritant de condescendență care emană discret din fiecare pagină Calvin pare să uite destul de des cărui public îi se adresează și tot introduce termeni de specialitate fără a se strădui prea tare să îi explice. Nu e de mirare că după începutul destul de promițător (legat de inteligență, limbaj și altele) totul începe să se simtă defocalizat și amorf. Cartea e, cred, despre o nouă și genială teorie privind competiția darwiniană dintre gânduri(ile din același cap), o idee care în principiu sună ca o extrapolare foarte dubioasă a a conceptelor darwiniste. Nu sunt sigur de cât de convingătoare sunt argumentele pentru că la mine a învins gândul că dacă autorul nu a depus suficient efort în oferirea explicațiilor nici eu nu o să depun în încercarea de a le înțelege. On to the next disappointment!
Nihilism, Bulent Diken. Doamne, câte luni am tîrît și m-am tîrît prin cartea asta! Nu știu când m-a vizitat prima dată
the uncanny guest cert e că am devenit conștient de tendințele mele nihiliste cândva prin liceu și am ajuns să le resimt ca pe un fel de boală rușinoasă acum câțiva ani. Cum altă noțiune nesănătoasă care mi-a răsărit la un moment dat în minte e că
i can read my problems away iată-mă la a doua carte despre nihilism care mă dezamăgeșste pentru că nu îmi oferă ceea ce caut: o istorie a apariției, infiltrării și dezvoltării acestuia în gândirea europeană și un posibil...hmm..
.remediu. Evident, nu e vina cărții că nu e ceea ce vreau eu să fie dar pot da vina pe autor pentru stilul greoi, pompos și sofisticat, suprasaturat cu citate la fel de
elevate din Deleuze, Zizek și alte lumini antiimperialiste ale bătrânului continent. Am rămas cu întristator de puține după ce am terminat cartea, lucru care nu poate decât să îmi accentueze simptomele de care încerc să scap. Anticipez un al treilea eșec în curând.
Shostakovich and Stalin, Solomon Volkov. Din întâmplare am citit cartea în paralel cu "The word that causes death's defeat", biografia Akhmatovei de care am pomenit în alt thread. A fost o experiență interesantă, multe personaje și evenimente se suprapun (privite din unghiuri ușor diferite) dat fiind faptul că Shostakovich și Akhmatova se învârteau prin aceleași cercuri în foarte interesanta și deosebit de sinistra perioadă a
domniei lui Stalin. Relația dintre compozitor și dictator a fost una complicată și complexă. Între apariția articolului
Muddle Instead of Music în Pravda (1936)- articol în care opera
Lady Macbeth of Mtensk District era atacată dur și care se încheia cu un funest
...and this could end very badly- și câștigarea de 5 ori a premiului Stalin Shostakovich, la fel ca multe alte personalități din acea perioadă, a avut parte de un epuizant exercițiu de echilibristică care pentru destui (Mandelstam, Meyerhold, Babel) s-a încheiat, într-adevăr,
very badly (doamne, ditamai fraza). Volkov vede relația dintre Shostakovich și Stalin ca fiind prefigurată de cea dintre țarul Nicolae I și Pushkin, cu acesta din urmă (la fel ca Shostakovich mai târziu) asumându-și rolul arhetipal de yurodivy/holy fool. Poate e o idee prea subtilă pentru concretețea ucigătoare a acelor vremuri dar se poate să fie ceva adevăr în ea. A great read.