|
* * *
Doarme lumea. Hai să mergem printre umbre în grădină.
Doarme lumea. Numai stelele veghează și lumină.
Ele însă n-or ajunge pîn' sub crengile în floare
Și n-or sparge cu sticlirea cîntul de privighetoare...
Nici privighetori afla-vor. Cîntul este pentru ele
Cum iubirea este-a noastră, focul este pentru stele.
Ori nu știi ce bucurie, prin iubire, am adus
Țărnii de sub talpă, negre, cum și-azurului de sus?
Mîini împreunate dulce, dulce inimii descînt
Din fiorul cel năvalnic, din străin și sfînt frămînt.
Inimilor - chiar de-aicea - la bătăi, altfel de număr,
Că-am ajuns, pe neștiute, noi cu umăr lîngă umăr.
(1853, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)
__________________
Cinematografia însăși e doar un roman gigantic scris din foarte multe unghiuri și citirea lui durează doar o secundă în viața Universului.
Intensitatea universului în care trăiesc se traduce prin viața cu specia mea și-mi recunosc limitele când conștientizez granițele Universului.
Viață = timp = distanță = viteză = Univers = Poveste = cinematografie.
|