|
* * *
E primăvară încă, și parcă nefirească,
Un duh străin stăpîn e pe grădină.
Pășesc și tac prin firava lumină,
Din ea profilul meu cu mine să pășească.
Contur de-alei se deslușește bine -
Spărturile de frunze mai au din cer azur.
Pășesc. Răcoare-nmiresmată-n jur,
Privighetori cu glasuri cristaline.
Neîmplinirea iarăși îmi visez.
În biata noastră lume ne-mplinirea!...
Ci sufletu-mi respiră-n ritm cu firea
Și-aș vrea pe cineva să-mbrățișez.
Va fi o vreme - și, poate, în curînd -
Pămîntul să-nseteze-ntru-nnoire.
Doar că în inimă, atunci, nici o zvîcnire,
Și-ntru iubire nici un singur gînd.
(1847, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)
__________________
Cinematografia însăși e doar un roman gigantic scris din foarte multe unghiuri și citirea lui durează doar o secundă în viața Universului.
Intensitatea universului în care trăiesc se traduce prin viața cu specia mea și-mi recunosc limitele când conștientizez granițele Universului.
Viață = timp = distanță = viteză = Univers = Poveste = cinematografie.
|