|
* * *
Să crezi: o tainică nădejde
Spre stihu-mi sufletul meu poartă -
Și toană chiar de-i, tot trăiește
Sub un anume semn de soartă.
Că-n sure ore-autumnale,
Cînd mor lumini și crengi se bat,
Tot ne oprim tăcuți din cale,
Cătînd la frunzele ce cad.
(1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)
__________________
Cinematografia însăși e doar un roman gigantic scris din foarte multe unghiuri și citirea lui durează doar o secundă în viața Universului.
Intensitatea universului în care trăiesc se traduce prin viața cu specia mea și-mi recunosc limitele când conștientizez granițele Universului.
Viață = timp = distanță = viteză = Univers = Poveste = cinematografie.
|