[Cretzulynne]

* * *

Poate-s destule de inimă-aproape,
Doar că arar îndrăgesc...

Mult și mai mult mi-i plăcut să alunec pe ape,
De sine uitînd
În egala bătaie de vîslă
Muiată în spumă și murmur
Și-ntrebîndu-mă de mers-am destul
Și cît a rămas
Ori n-oi zări o lumină.

Din atîtea ostroave
Pe care pescari, înnoptînd,
Aprind, cînd și cînd, foc mărunt,
Mai cu seamă de unul mi-i dor...
Lebăda mîndră în zbor, primăvara,
Deasupra îi trece cu gîtul întins,
Coborîndu-se iute
La blîndele unde.

Pe tîmplă de stîncă
Își clatină crengile vechi
Stejarul în frunză bogat.
Privighetoarea-i acolo din veac:
Ea cîntă în zori,
Dară și-n noaptea tîrzie,
Pe cînd, străvezie, a lunii beteală
Frunzișuri și ape îmbracă-n argint;
Ea cîntă și cîntă -
Arzător și din ce tot mai dulce.

Iată mi-i cugetul
Bătut, răscolit de neliniști:
Ce-i asta ? Viață ori vis ?
Fericit sînt ori sînt amăgit?

Unde-i răspunsul ?...
Undele mîngîie cîrma oprită,
Vîsla e moartă,
În cerul curat, pe înalturi, o stea căzătoare.

(1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)