[Cretzulynne]

Urciorul spart



Ochiul lăuntric se deşteaptă, iar sub fruntea visătorului

se naşte o lume plămădită din flăcări şi zbucium:

sori albaştri, vîrtejuri verzi, pliscuri de lumină,

desfăcînd aştrii ca pe nişte rodii,

joc solitar de lumină, picătură de aur virgin

în mijlocul esplanadei calcinate,

păduri de cristal şi de sunet, păduri de ecouri,

crînguri de solilocuri, fîşii transparente;

vîntul - goană a fluviului printre zidurile imense

ale unei trecători de jeu,

armăsari, rachete ce se înfig în inima nopţii,

comete, scriitori, izvoare,

poeţi, înflorire subită a făcliilor, lumînări şi aripi,

invazii ale culorii albe,

păsări insulare cîntînd sub fruntea visătorului.



Deschisei ochii, îi ridicai spre cer şi văzui

noaptea inundată de stele.

Insule vii, brăţările acestora în flăcări, pietre arzînd,

respirînd cu greu, ciorchini de piatră vie;

dar ce izvor, ce claritate, ce puzderie de comete

peste un spate obscur,

ce de rîuri rătăcesc colo sus, ce vuiet străvechi,

cîtă apă în preajma focului, cîtă lumină
în preajma umbrei!

Harpe, grădini necuprinse de harpe.



Însă, aproape de mine nu-i nimeni.

Numai şesul: cactuşi, doar cactuşi enormi,
gigantice pietre

izbucnind diabolic sub soare.

Greierul muţise de mult,

se simţea pretutindeni un miros de var şi de seminţe arse,

drumurile erau ca nişte albii de rîuri secate,

şi aerul s-ar fi făcut mii de cioburi, dacă ar

fi strigat cineva: există oameni pe-aici?

Dealuri pleşuve, vulcani amorţiţi, pietre gîfîind

sub aceste splendori, gust de praf, secetă roşie,

zgomotul piciorului desculţ şi un pirъ* în mijlocul

deşertului, aidoma izvorului împietrit!



Spune-mi, tu secetă, tu pămînt calcinat, pămînt

din oase zdrobite, spune-mi, tu lună agonizantă,

nu există apă pe-aici?

Doar sînge, doar praf, doar urme de picior desculţ

pe un spate atît de enorm,

doar zdrenţe şi mîncărime de insecte, doar somnolenţa -

căpetenie de aur - domneşte sub soarele torid?

Unde sînt caii de pe malul rîului, unde-i nechezatul lor

dintre pietrele rotunde şi strălucitoare,

de pe podişuri, sub lumina verde a frunzişului,

unde sînt ţipetele de bărbaţi şi femei,

îmbăindu-se în primele raze?

Dumnezeul-porumb, Dumnezeul-floare, Dumnezeul-apă,

Dumnezeul-sînge, Fecioara,

toţi au murit, s-au pierdut ca fărîmele urciorului spart

pe malul izvorului sec?

Numai broscoiul e viu,

numai pielea lui verzuie străluceşte sub noaptea exotică,

numai căpetenia grasă de Cempoala este nemuritoare?

La umbra sacrului jad, stropit abundent cu sînge,

doi tineri sclavi făcîndu-i vînt cu evantaiul;

în zile de sărbători, stînd în faţa mulţimii,

rezemat în cruce, cu armă, cu baston,

în haine de luptă, cu chipul din silex sculptat,

respirînd fumul împuşcăturilor ca mirosul preţioasei tămîi,

iar la finele săptămînii, în casa-i blindată de pe litoral,

dezmierdîndu-şi iubita, acoperită cu bijuterii din gaz
de neon;

doar căpetenia aceasta e vie?

Iată şi ura verzuie, coada ei din lămi şi briceaguri,

iată cîinele şi urletul lui rîios,

agava taciturnă, candelabrul şi nopalul zbîrlit,

iată floarea care sîngeră şi face să sîngeri,

floarea de o implacabilă geometrie tăioasă,

ca un delicat instrument de tortură,

iată noaptea cu dinţii mari şi privire de vultur,

noaptea cu pumnalul din cremene;

n-auzi dinţii clănţănind,

n-auzi oasele zdrobite de oase,

n-auzi toba din piele umană, lovită de femur,

coşul pieptului bătut de călcîiul sălbatic,

tam-tamul timpanelor sub ploaia de raze delirante?

Iată praful ce se înalţă ca un galben suveran,

devastînd tot în cale, dansînd solitar şi prăbuşindu-se

pe dată, ca arborele cu rădăcini uscate,

ca turnul doborît de un fulger;

iată omul căzînd şi ridicîndu-se, mîncînd praf

şi mişcîndu-se tîrîş;

iată insecta umană perforînd piatra şi secolii,

măcinînd lumina,

iată piatra încinsă, iată omul învins şi lumina fragmentată...

Să deschizi ori să închizi ochii, e totuna.

Cetăţi lăuntrice incendiate de gînd, ca mai apoi

să devină pulbere şi flăcări,

rod al imaginaţiei, care creşte pînă cînd devine arbore

şi face să explodeze craniul,

cuvînt ce caută buzele care l-ar pronunţa;

peste anticele începuturi ale omului s-au prăbuşit pietrele,

secoli străvechi de piatră, ani divizaţi în lespezi,

clipe dense peste originea umană.

Spune-mi, tu secetă, tu piatră şlefuită de timpul ştirbit,

de foametea fără dinţi,

tu praf măcinat de dinţii care sunt secoli,

de secolii care sunt foame,

spune-mi, tu urciorule spart, rătăcit în praf de milenii,

spune-mi, lumina se naşte din frecarea osului de os,

a omului de om, a foametei de foame

pînă cînd apare scînteia, ţipătul, cuvîntul,

pînă cînd ţîşneşte apa şi creşte arborele

cu frunze late de peruzea?



Trebuie să dormi cu ochii deschişi,

trebuie să visezi cu mîinile,

să visezi visele rîului căutîndu-şi albia,

visele soarelui dibuindu-şi lumea,

trebuie să visezi în glas, trebuie să cînţi

pînă cînd melodia va prinde rădăcini,

pînă va deveni tulpină, ramură, stea,

să cînţi pînă cînd visul va genera şi va răsări

din coasta adormitului spicul roşu al reînvierii,

apele femeii, izvorul viu ca să bei din el,

să te priveşti în oglinda lui, să te recunoşti
şi să te redai,

ca să te ştii bărbat, apele care vorbesc în noapte

şi ne cheamă pe nume, izvorul cuvintelor

întru a zice eu, tu, el, noi,

sub acest arbore viu, sub acest monument al apei,

ca să ne rostim prenumele frumoase, ca să
ne recunoaştem

şi să fim fideli numelor purtate de noi;

trebuie să visezi înapoi, către începuturi,

trebuie să vîsleşti secole în urmă,

dincolo de copilărie, dincolo de naştere,

dincolo de apele botezului,

să dărîmi zidurile dintre oameni,

să uneşti din nou ceea ce a fost separat,

fiindcă viaţa şi moartea nu sînt contrarii,

ci o singură tulpină cu două flori gemene;

trebuie să găseşti cuvîntul pierdut,

să visezi înlăuntru, să visezi în afară,

să citeşti în tatuajul nopţii şi să priveşti amiaza în ochi,

să-i smulgi tăinuita mască, să te îmbăieşti

în lumina solară, să mănînci fructul nopţii,

să descifrezi scrisul stelei şi al rîului,

să-ţi aminteşti povestea sîngelui şi a rîului de mare,

a corpului şi a pămîntului, să revii la punctul de plecare,

nici înlăuntru, nici în afară, nici sus, nici jos,

dar la crucea drumurilor, acolo unde ele încep,

pentru că lumina cîntă şi imită apa,

iar apa imită frunza,

şi zorii zilei sînt doldora de fructe, pe cînd ziua şi noaptea

reconciliate curg ca un rîu liniştit,

se mîngîie prelung ca bărbatul şi femeia iubindu-se;

ca un rîu infinit, sub arcuri de secole,

curg anotimpurile şi oamenii,

curg într-acolo, către origini,

dincolo de sfîrşit, dincolo de începuturi...

de Octavio Paz