|
Am pornit, m-am pus pe marş şi habar n-aveam
unde putea să mă ducă. Mergeam plin de spaimă,
stomacul mi-era în gât şi îmi vuia capul,
cred că era aerul îngheţat al morţilor.
Nu ştiu. Am pornit, m-am gândit că era păcat
să se termine aşa de repede, dar pe de altă parte
auzeam chemarea aia enigmatică şi convingătoare.
Fie o auzi, fie n-o auzi, şi eu o auzeam
şi aproape că m-a buşit plânsul: un sunet groaznic,
născut în aer şi în mare.
Un scut şi o spadă. Atunci,
cu toată spaima, am pornit, mi-am lipit obrazul
de obrazul morţii.
Şi mi-a fost imposibil să închid ochii ca să nu văd
spectacolul ăla straniu, lent şi straniu,
deşi inclus în realitatea cea mai fulgerătoare:
mii de băieţi ca mine, imberbi
sau bărboşi, însă latino-americani toţi,
lipindu-şi obrajii de obrajii morţii
(Autoportret la douăzeci de ani)
(...)
O iubire nebună.
Un vis înăuntrul altui vis.
Și coșmarul îmi zicea: vei crește.
Vei lăsa în urmă imaginile durerii și ale labirintului
și vei uita.
Dar pe atunci să crești era totuna cu o crimă.
Sunt aici, am zis, cu câinii romantici
și aici o să rămân.
(Câinii romantici )
(...)
Ce suntem?, m-ai întrebat după o săptămână sau un an,
furnici, albine, cifre echivoce
în marea supă râncedă a hazardului?
Suntem fiinţe umane, fiule, aproape păsări,
eroi publici şi secreţi
din volumul Câinii romantici de Roberto Bolaño, traducere de Marin Mălaicu-Hondrari, Editura Univers 2017
|