Cinemagia Forum - View Single Post

victor_homescu · 05 May 2018, 10:58

Cine trage clopotele?,Thomas Mann,in Alesul (Der Erwählte),1951-

Clopotarii nu.Au dat si ei navala in strada,ca toata lumea,din moment ce clopotele bat asa de inspaimantator de mult.
Convingeti-va singuri : clopotnitele sunt parasite.Funiile atarna moale si totusi clopotnitele se balanseaza,limbile izbesc,bubuind.Se va spune oare ca le trage nimeni?Nu,numai o minte negramaticala,lipsita de logica,ar putea sa se exprime astfel.Cine trage,asadar,clopotele Romei?Spiritul povestirii.Poate fi el oare pretutindeni, hic et ubique, ( ) în sute de lacasuri sfinte deodata? Negresit, este în stare de asta.E straveziu, lipsit de trup, omniprezent si nu e obligat sa se supuna deosebirii dintre aici si acolo.El este cel care graieste: «Toate clopotele sunau» si, prin urmare, el este cel care le trage.Atat de spiritual este spiritul acesta si atat de abstract,incat despre el nu se poate vorbi corect gramatical decat la persoana a treia,putandu-se spune doar : Iata-l. Si totusi el se poate aduna intr-o persoana si sa se intrupeze in cineva care graieste.
(...)
Spun aceasta poveste intru desfatare si neasemuita desfatare sufleteasca,incepand cu preamilostivul ei sfarsit si tragand clopotele Romei,id est : relatez ca in ziua acelei intrari solemne,toate,fara exceptie,au inceput sa bata de la sine.Spiritul povestirii este un spirit comunicativ, care-si conduce amabil cititorii si ascultatorii pretutindeni, chiar si-n singuratatea personajelor sale tesute din cuvinte, si în rugaciunile lor.
(...)
Dangat de clopote, susur de clopote, supra urbem, peste- orasul tot, în vazduhu-i de sunet umplut! Clopote, clopote, oscileaza si se clatina-n zbor, unduiesc si se leagana înaltându- se- n grinzi, în lacasurile lor, pe sute de voci, într- o babilonie deplina. Greu si-avântat, tunator si cântat, n-au masura, nici acord, glasuiesc deodata toate si se amesteca-n vorba, din vorba întrerupân du- se singure: limbile bat bubuind si nu dau timp metalului în vibratie sa se potoleasca, ci bubuie pendulând la marginea cealalta, izbesc din nou în propriul bubuit, încât, atunci când suna înca In te Domine speravi, rasuna deja si Beati, quorum tecta sunt peccata, iar înlauntru se aude si clinchet limpede din alte salasuri, ca si cum ministrantul ar scutura clopotelul transsubstantierii.
(..)
Nu sustin nicidecum ca asi stapani toate limbile,insa ele curg in scrisul meu si devin un singur tot,si anume Limba.Limba insasi ce se impune in mod absolut si nu prea intreaba de dialecte si de divinitati lingvistice provinciale.Ar fi si politeism si paganism.Dumnezeu este spirit,iar peste limbi este Limba.
(..)
Eu sunt Clemens irlandezul,ordinis vidi Benedicti,sunt trimis al abatelui meu Kilian de la manastirea Cloncmanois,casa mea din Irlanda,ca sa cultiv vechile legaturi dintre patria mea si aceasta trainica cetate a lui Cristos.Ma asociez parerii verificate a abatelui nostru,ca religia lui Isus si cultivarea Antichitatii trebuie sa mearga mana in mana spre a infrunta barbaria care nu stie de nimic,nici de una,nici de cealalta.Ar fi intru totul gresit sa se creada ca as dori sa ponegresc Roma si suprematia ei al caror adept credincios marturisesc a fi.In calitatea mea,mult mai modesta,de incarnare a spiritului povestirii,am tot interesul ca numirea in Sella gestatoria sa fie considerata,odata cu mine,cea mai inalta si mai plina de har dintre alegeri...tocmai cand esti pe cale sa spui o poveste sau s-o innoiesti ( caci ea a mai fost povestita,si chiar de mai multe ori,desi nu indeajuns),o poveste ce da pe-afara de orori trupesti si ofera o dovada infricosatoare despre ce este in stare sa faca trupul.Adunandu-se in faptura mea monahiceasca,pe nume Clemens Irlandezul,spiritul povestirii si-a pastrat acea abstractie cel face capabil sa traga deodata clopotele din toate bisericile orasului...Caci iata ca scriu aici si sunt gata sa marturisesc o poveste groaznica si totodata inaltatoare.
(...)
Un lucru este sigur si anume: scriu proza, si nu versulete, fata de care, îndeobste, nu nutresc un respect exagerat. În aceasta privinta ma situez mai degraba în traditia Împaratului Carol, care n-a fost doar un mare legiuitor si judecator al popoarelor, ci si protectorul gramaticii si un zelos binefacator al prozei corecte si pure.
Aud, ce-i drept, spunîndu-se ca abia metrica si rima dau o forma riguroasa, dar as dori sa stiu, ma rog, de ce topaiala pe trei, patru picioare iambice, pe lînga care se ajunge în orice clipa la tot felul de poticneli dactilice si anapestice si un fel de asonanta caraghioasa a cuvintelor finale, ar reprezenta o forma mai exigenta fata de proza bine potrivita, cu constrîngerile ei ritmice mult mai fine si mai tainice, si daca as vrea sa încep:
Un print nommé Grimald a fost odat',
Damblaua îl lovi si rece fu pe dat'.
Lasa în urma doi copii frumosi.
Ehei! ce mai pereche fu de pacatosi!
sau cam asa ceva - ar fi asta o forma mai exigenta decît proza temeinic tocmita gramatical, în care voi prezenta de îndata legenda mea plina de îndurare si pe care o s-o înfatisez atît de pilduitor si de veridic, încît mai tîrziu multi francezi,briti si germani vor putea s-o modeleze si sa-si faca micile lor rime pe seama ei.
Acestea fiind zise, încep precum urmeaza"

Alesul, traducere din germana de Corneliu Papadopol, Îngrijire de editie si prefata de Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas ,2014.

05 May 2018, 10:58	#44
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 635	Cine trage clopotele?,Thomas Mann,in Alesul (Der Erwählte),1951- Clopotarii nu.Au dat si ei navala in strada,ca toata lumea,din moment ce clopotele bat asa de inspaimantator de mult. Convingeti-va singuri : clopotnitele sunt parasite.Funiile atarna moale si totusi clopotnitele se balanseaza,limbile izbesc,bubuind.Se va spune oare ca le trage nimeni?Nu,numai o minte negramaticala,lipsita de logica,ar putea sa se exprime astfel.Cine trage,asadar,clopotele Romei?Spiritul povestirii.Poate fi el oare pretutindeni, hic et ubique, ( ) în sute de lacasuri sfinte deodata? Negresit, este în stare de asta.E straveziu, lipsit de trup, omniprezent si nu e obligat sa se supuna deosebirii dintre aici si acolo.El este cel care graieste: «Toate clopotele sunau» si, prin urmare, el este cel care le trage.Atat de spiritual este spiritul acesta si atat de abstract,incat despre el nu se poate vorbi corect gramatical decat la persoana a treia,putandu-se spune doar : Iata-l. Si totusi el se poate aduna intr-o persoana si sa se intrupeze in cineva care graieste. (...) Spun aceasta poveste intru desfatare si neasemuita desfatare sufleteasca,incepand cu preamilostivul ei sfarsit si tragand clopotele Romei,id est : relatez ca in ziua acelei intrari solemne,toate,fara exceptie,au inceput sa bata de la sine.Spiritul povestirii este un spirit comunicativ, care-si conduce amabil cititorii si ascultatorii pretutindeni, chiar si-n singuratatea personajelor sale tesute din cuvinte, si în rugaciunile lor. (...) Dangat de clopote, susur de clopote, supra urbem, peste- orasul tot, în vazduhu-i de sunet umplut! Clopote, clopote, oscileaza si se clatina-n zbor, unduiesc si se leagana înaltându- se- n grinzi, în lacasurile lor, pe sute de voci, într- o babilonie deplina. Greu si-avântat, tunator si cântat, n-au masura, nici acord, glasuiesc deodata toate si se amesteca-n vorba, din vorba întrerupân du- se singure: limbile bat bubuind si nu dau timp metalului în vibratie sa se potoleasca, ci bubuie pendulând la marginea cealalta, izbesc din nou în propriul bubuit, încât, atunci când suna înca In te Domine speravi, rasuna deja si Beati, quorum tecta sunt peccata, iar înlauntru se aude si clinchet limpede din alte salasuri, ca si cum ministrantul ar scutura clopotelul transsubstantierii. (..) Nu sustin nicidecum ca asi stapani toate limbile,insa ele curg in scrisul meu si devin un singur tot,si anume Limba.Limba insasi ce se impune in mod absolut si nu prea intreaba de dialecte si de divinitati lingvistice provinciale.Ar fi si politeism si paganism.Dumnezeu este spirit,iar peste limbi este Limba. (..) Eu sunt Clemens irlandezul,ordinis vidi Benedicti,sunt trimis al abatelui meu Kilian de la manastirea Cloncmanois,casa mea din Irlanda,ca sa cultiv vechile legaturi dintre patria mea si aceasta trainica cetate a lui Cristos.Ma asociez parerii verificate a abatelui nostru,ca religia lui Isus si cultivarea Antichitatii trebuie sa mearga mana in mana spre a infrunta barbaria care nu stie de nimic,nici de una,nici de cealalta.Ar fi intru totul gresit sa se creada ca as dori sa ponegresc Roma si suprematia ei al caror adept credincios marturisesc a fi.In calitatea mea,mult mai modesta,de incarnare a spiritului povestirii,am tot interesul ca numirea in Sella gestatoria sa fie considerata,odata cu mine,cea mai inalta si mai plina de har dintre alegeri...tocmai cand esti pe cale sa spui o poveste sau s-o innoiesti ( caci ea a mai fost povestita,si chiar de mai multe ori,desi nu indeajuns),o poveste ce da pe-afara de orori trupesti si ofera o dovada infricosatoare despre ce este in stare sa faca trupul.Adunandu-se in faptura mea monahiceasca,pe nume Clemens Irlandezul,spiritul povestirii si-a pastrat acea abstractie cel face capabil sa traga deodata clopotele din toate bisericile orasului...Caci iata ca scriu aici si sunt gata sa marturisesc o poveste groaznica si totodata inaltatoare. (...) Un lucru este sigur si anume: scriu proza, si nu versulete, fata de care, îndeobste, nu nutresc un respect exagerat. În aceasta privinta ma situez mai degraba în traditia Împaratului Carol, care n-a fost doar un mare legiuitor si judecator al popoarelor, ci si protectorul gramaticii si un zelos binefacator al prozei corecte si pure. Aud, ce-i drept, spunîndu-se ca abia metrica si rima dau o forma riguroasa, dar as dori sa stiu, ma rog, de ce topaiala pe trei, patru picioare iambice, pe lînga care se ajunge în orice clipa la tot felul de poticneli dactilice si anapestice si un fel de asonanta caraghioasa a cuvintelor finale, ar reprezenta o forma mai exigenta fata de proza bine potrivita, cu constrîngerile ei ritmice mult mai fine si mai tainice, si daca as vrea sa încep: Un print nommé Grimald a fost odat', Damblaua îl lovi si rece fu pe dat'. Lasa în urma doi copii frumosi. Ehei! ce mai pereche fu de pacatosi! sau cam asa ceva - ar fi asta o forma mai exigenta decît proza temeinic tocmita gramatical, în care voi prezenta de îndata legenda mea plina de îndurare si pe care o s-o înfatisez atît de pilduitor si de veridic, încît mai tîrziu multi francezi,briti si germani vor putea s-o modeleze si sa-si faca micile lor rime pe seama ei. Acestea fiind zise, încep precum urmeaza" Alesul, traducere din germana de Corneliu Papadopol, Îngrijire de editie si prefata de Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas ,2014.