Aprilie a fost o lună bună
Love and Garbage, Ivan Klima. Kundera și Hrabal în principal, Vancura, Skvorecky și Hasek într-o măsură mai mică mi-au stimulat interesul pentru literatura cehă. La toți am întâlnit o sensibilitate aparte (chiar și la Hasek deși la el e cel mai bine disimulată) care își face simțită prezența din plin și în romanul lui Klima. Textura scriituri e delicată, fragilă, gata-să-se-destrame-parcă și până la jumătatea romanului eram complet vrajit de ea și convins că citesc una din viitoarele mele cărți preferate. Dar am terminat-o greu, chinuit, dezamăgit și "dezvrăjit" până la final. De ce? Răspunsul are de a face probabil cu consistența narațiunii. Era clar de la început că stilul, cu toată frumusețea lui (din cauza ei...) nu poate susține o poveste foarte solidă ceea ce nu e neapărat o problemă în sine. De altfel neajunsul e mult atenuat de tehnica narativă folosită de autor. Nu știu dacă are un nume, e un fel de "stream of remembrances" care mi-a adus aminte de o anumită
conversație la catedrală deși romanul lui Klima nu se apropie de complexitatea maiestuoasă a romanului lui Llosa. În esență naratorul, un scriitor care se angajează temporar ca măturător de stradă din motive parțial obscure, începe să împletească prezentul noului loc de muncă cu amintiri rememorate într-o ordine cronologică relativă. Acestea se învârt în special în jurul unei legături amoroase (și adultere) cu sculptorița Daria dar ating și multe alte momente (din copilărie, viața de familie etc). Totul e completat de digresiunile eseistice despre Kafka și situația literaturii din Cehia. Era mai mult decât suficient pentru o lectură satisfăcătoare dar ceva se pierde de la un punct, totul devine repetitiv, obositor și iritant...chiar și efectul eteric de care pomeneam la început începe să pară căutat și artificial. Poate era așa de la început dar atunci eram mai dispus să mă las păcălit și să îl văd ca izvorând natural din seninătatea unei priviri aruncate de la înălțimea unei vieți pline de dragoste și gunoi.
I'm sorry that it ended this way but at least now i know how it feels like when love turns to garbage
Nazi Literature in the Americas & The Secret of Evil, Roberto Bolano. Nazi Literature...e un lung șir de scurte biografii a unor autori fictivi din cele două Americi (de Sud în special) "Nazi" pentru că respectivii au simpatii mai mult sau mai puțin pronunțate pt. extrema dreaptă....și deși aspectul ăsta nu e nici pe departe cel mai important (habar nu am care e cel mai important aspect) cel puțin justifică a really badass title. The Secret of Evil e o colecție de povestiri găsite într-un fișier din PC-ul lui Bolano după moartea acestuia. Majoritatea nu fuseseră publicate, multe sunt neterminate, toate sunt bizare în moduri diferite și aproape toate mi-au plăcut. Că tot suntem în era universurilor extinse am observat că și scrierile lui Bolano construiesc un asemenea univers, cu personaje și locații recurente (ca generalul Entrescu,
mândria armatei române din motive pe care mi-e rușine să le expun). Îmi place Bolano.
The Closing of the Western Mind, Charles Freeman. Tradiția intelectuală grecească a dispărut din Europa pentru câteva secole iar autorul consideră că moartea acesteia nu a fost una naturală ci a avut de a face cu ascensiunea Creștinismului. Nu e o carte de genul "Creștinismul cel Rău vs Filozofia cea Bună" deși câțiva useri de treabă de pe Goodreads așa au înțeles. Autorul nu vede Creștinismul și rațiunea ca intrinsec și inevitabil incompatibile dar arată cum contextul cultural-politic nu a fost favorabil unei colaborări prea fericite între cele două. Pe scurt, Freeman consideră că textele fondatoare ale Creștinismului (Evangheliile, scrisorile lui Pavel, Apocalipsa lui Ioan și Vechiul Testament) sunt prea eterogene și lipsite de coerență internă pentru a se putea extrage din ele enunțuri axiomatice cu care toată lumea să fie de acord și de la care să se
purceadă (ca să intrăm în spiritul conciliilor ecumenice) la aflarea de adevăruri în manieră euclidian-aristotelică. Asta a dus la izbucnirea unor aprige dispute teologice după ce Creștinismul a devenit cea mai influentă religie din Imperiu în timpul lui Constantin. Pe cât de sofisticate și subtile, pe atât de sterile și periculoase pentru stabilitatea deja șubredă a statului conflictele au ajuns cel mai adesea să fie tranșate prin edicte imperiale care stabileau poziția "ortodoxă" în chestiuni precum natura divină sau umană a lui Iisus, relația dintre acesta, Dumnezeu-Tatăl și Sfântul-Duh, statutul Fecioarei Maria etc (jalnice zone de manifestare a puterilor intelectuale dacă le comparăm cu progresele făcute până atunci în matematică, astronomie, medicină etc but that is just me). Speculațiile metafizice au ajuns să fie văzute ca periculoase și pentru lumea de aici (Biserica nu își putea îndeplini rolul de liant social pe care Constantin probabil îl gândise pentru ea) și pentru cea de apoi (era periclitată mântuirea sufletului & stuff). Încrederea în rațiune (care e coruptă și corupe) a slăbit. A fost preferată credința și s-a lăsat tăcerea.
Istoria Filozofiei Occidentale, vol.1, Bertrand Russel. Un fel de "Istorie a filozofilor scrisă de unul dintre ei". Cred că e cea mai bună carte de gen pe care am citit-o, Russel găsește echilibrul potrivit între claritatea expunerii și complexitatea acesteia, nu m-am pierdut prea des. Mi s-a părut interesant că Russel a ales să scrie o carte de genul ăsta (o prezentare a filozofiei accesibilă tuturor) în timpul celui de-al doilea război mondial, cred că voia să transmită un mesaj cu asta (again, habar nu am care e ăla). Pe lângă filozofi și sistemele lor Russel încearcă să prezinte și contextul istoric în care aceștia activează. Ideea e lăudabilă dar execuția nu mi s-a părut la fel de reușită ca partea de filozofie (ceea ce e de așteptat, Russel nu e istoric). Oricum, problema e una minoră și anticipez cu plăcere al doilea volum.