[victor_homescu]

Unul, nici unul şi o sută de mii,Luigi Pirandello,(1866 – 1934)


(Un nume este doar o inscripţie funerară. Li se potriveşte morţilor. Celor ce au terminat. Eu sunt viu şi nu am terminat. Viaţa nu se termină. Şi nu are habar de nume viaţa. Copacul acesta, suflu tremurător de frunze noi. Sunt copacul acesta. Copac, nor; maine carte sau vânt: cartea pe care o citesc, vântul pe care îl sorb. Răspândit în afară, vagabond)
Cand voi muri, sa nu ma imbracati. Infasurati-ma intr-un cearsaf. Fara flori, fara lumanare la capatai. Un dric saracacios. Gol. Si nimeni sa nu ma-nsoteasca, nici rude, nici prieteni. Dricul, calul, birjarul, asta-i tot. Ardeti-ma.
(,,,)
Am reusit sa-mi vad trupul detasat de spiritul imperios, acolo, in fata mea, in oglinda. Ah, in sfarsit, uite-l acolo! Cine era? Nu era nimic! Nimeni. Un biet trup mortificat asteptand ca cineva sa-l ia in posesie...Da, da, dragul meu, gandeste-te bine: acum un minut, inainte sa ti se intample acest lucru, erai un altul, ba mai mult, erai o suta de altii, o suta de mii de altii. Si n-ai de ce sa te miri, crede-ma. Incearca mai curand sa vezi daca esti asa de sigur ca o sa fii maine cel care te pretinzi azi.
(...)
Fiindca o realitate nu ne-a fost data si nu exista, ci trebuie sa ne-o facem noi, daca vrem sa existam. Si nu va fi niciodata una pentru toti, ci schimbatoare mereu, la infinit. Capacitatea de a ne face iluzii ca realitatea de azi e singura adevarata, daca ne sustine pe de o parte, pe cealalta ne impinge intr-un gol fara sfarsit, deoarece realitatea de azi e sortita sa ni se decopere maine ca o iluzie. Si viata nu se opreste. Nu se poate opri. Daca maine se opreste, s-a sfarsit.Dac-ar exista în afara noastră, pentru mine şi pentru voi, dacă ar exista o doamnă realitate a mea şi o doamnă realitate a voastră, egale între ele şi neschimbate. Dar nu există. Există în sinea mea şi pentru mine o realitate a mea: aceea pe care mi-o acord. În sinea voastră şi pentru voi e aceea pe care vi-o acordaţi. Dar ele nu vor fi niciodată aceleaşi nici pentru voi, nici pentru mine.
(,,,,)
Reflecţii
1) - că eu nu eram pentru ceilalţi acela care crezusem până acum că eram pentru mine;
2) - că nu mă puteam vedea trăind;
3) - că, neputându-mă vedea trăind, rămâneam un străin pentru mine, adică unul pe care ceilalţi îl puteau vedea şi cunoaşte, fiecare în felul lui, iar eu nu;
4) - că era imposibil să mi-l pun în faţă pe acest străin pentru a-l vedea şi cunoaşte; eu puteam să mă văd, dar nu să-l văd pe el;
5) - că trupul meu, dacă-l analizam din afară, era pentru mine ca o apariţie de vis, un lucru care nu ştia că trăieşte şi stătea acolo, aşteptând ca cineva să-l ia în posesie;
6) - că, aşa cum îmi luam eu în posesie trupul, pentru a fi din când în când cum mă doream şi mă simţeam, tot aşa îl putea lua în posesie oricine altcineva,pentru a-i da realitatea dorită;
7) - că, în fine, corpul acela, în sine, era în acelaşi timp nimic şi nimeni,întrucât un curent de aer îl putea face să strănute, azi, iar mâine să-l ia cu el.
(...)
Ştiţi, de fapt, pe ce se sprijină totul? V-o spun eu. Pe presupunerea că Dumnezeu v-ar păstra mereu neschimbaţi. Presupunerea că realitatea, aşa cum e pentru voi, trebuie să fie, şi chiar este, aceeaşi pentru toţi ceilalţi.
Trăiţi, păşiţi cu siguranţă în ea. O vedeţi, o atingeţi; şi, dacă vă face plăcere,fumaţi chiar o ţigară (pipă?, pipă) şi priviţi, cu beatitudine, la rotocoalele de fum ce dispar încet, încet, în aer. Fără cea mai mică bănuială că toată această realitate a voastră nu are pentru ceilalţi o consistenţă mai mare decât fumul de ţigară...
Timp, spaţiu: necesitate. Soartă, noroc, întâmplări: toate, curse ale vieţii.
Vreţi să existaţi? Asta e. În abstract nu poţi să exişti. Trebuie să prinzi existenţa într-o formă şi pentru o vreme s-o întrupezi în ea, aici sau acolo, aşa sau altfel.
Şi orice lucru, atât timp cât durează, poartă cu sine pedeapsa propriei forme, pedeapsa de a fi aşa şi de a nu putea fi altfel. Rahiticul ăla pare o ironie a sorţii,o glumă de plâns, dar numai un minut şi gata: pe urmă sus, drept, zvelt, ager,
înalt... aiurea!... aşa rămâne toată viaţa, care e una singură. Şi trebuie să te resemnezi să ţi-o trăieşti aşa pe toată, chiar pe toată.Îndeplinim o acţiune. Credeam sincer că ne regăsim total în ea. Ne dăm seama însă, din păcate, că nu e aşa, că acţiunea aparţine întotdeauna numai unuia din atâţia care suntem sau care am putea fi, când, printr-o întâmplare nefericită, rămânem deodată ca agăţaţi, suspendaţi; ne dăm seama, deci, că nu ne regăsim total în acţiunea aceea, şi că ar fi deci o mare nedreptate să fim judecaţi numai în funcţie de ea, să fim agăţaţi, suspendaţi de ea, la stâlpul infamiei, pentru întreaga viaţă, pe care am fi consumat-o în acea singură acţiune
(...)
(O, Doamne, n-o să simtă odată cum le dispare siguranţa asta a lor,văzându-se priviţi de ochii mei care nu ştiu ce văd?Dacă te opreşti să te uiţi la unul care se ocupă cu cel mai simplu şi obişnuit lucru din lume, dacă îl priveşti în aşa fel încât să ajungă să creadă că nouă nu ne este clar ce face el, ba chiar poate să nu-i fie clar nici lui, asta poate fi de ajuns ca siguranţa să i se clatine. Nimic nu tulbură şi nu deconcertează mai tare decât doi ochi goi care arată că nu văd, sau că nu văd ceea ce vedem noi.
„De ce te uiţi aşa?”
Şi nimeni nu se gândeşte că toţi ar trebui să ne uităm mereu aşa, fiecare cu ochii plini de spaima propriei singurătăţi fără leac.)
Oraşul e departe. Ajunge la mine, câteodată, în liniştea asfinţitului, sunetul clopotelor. Dar acum nu mai aud clopotele înăuntrul meu, ci în afară, bătând pentru ele, cum freamătă poate de bucurie în cavităţile lor sonore, într-un cer frumos şi albastru, plin de soare cald, printre chemările rândunelelor sau în vântul înnorat, grele şi atât de înalte în clopotniţele aeriene. Să te gândeşti la moarte, să te rogi. Mai sunt şi unii care simt nevoia aceasta, şi-i dau glas prin clopote. Eu nu mai simt o astfel de nevoie; fiindcă eu mor în orice clipă şi renasc nou şi fără amintiri: viu şi întreg, dar nu în mine, ci în orice lucru din afară.
( Editura Humanitas, 2004,traducere Tudor Moise)