[mirodoni]

SCURTCIRCUIT, regia Cătălin Saizescu

Atenție,conține spoilere!

Filmul regizat de Cătălin Saizescu, „Scurtcircuit”, a apărut la un moment dat și a dispărut fără să apuc să-l văd. Brusc, a apărut din nou la MȚR și m-am grăbit să ajung, pentru că era singura proiecție. Ulterior am constatat că de a doua zi intra oficial în cinematografe.

Abia după începutul filmului mi-am dat seama că este vorba de catastrofa de la maternitatea Giulești, unde au ars 12 copii născuți prematur, aflați în incubatoare.

Cred că e relativ ușor de intuit cam ce efect poate avea asupra spectatorului o astfel de constatare, mai ales că imaginile prezentau fără menajament niște copilași care nici pe departe nu erau niște „dolofănei”.

Cu toate acestea, am să încerc să analizez filmul... la rece.

Rețeta folosită de Cătălin Saizescu este una cunoscută: se ia un scenariu, se taie o dată de-a lungul, apoi de mai multe ori de-a curmezișul, se amestecă bine bucățile obținute, se pudrează cu puțină făină, apoi se stropește cu apă pentru ca bucățile să se lipească din nou între ele, dar într-o altă ordine. Desigur, se mai adaugă și alte ingrediente, în funcție de gust și pricepere și se coace la foc mic.

Această metodă se folosește atunci când materia primă nu este suficient de consistentă, sau subiectul este mult prea cunoscut și există riscul să nu mai prezinte interes. În final, contează ce vede spectatorul pe ecran.

Poveștile între-țesute de Cătălin Saizescu sunt atât de diferite, încât nu ajung să se „lipească” între ele, darămite să se între-pătrundă, cum și-a dorit, probabil, regizorul, așa că spectatorul le va judeca separat. Din păcate, din fiecare poveste lipsesc detaliile, nuanțele care le-ar fi dat mai multă consistență.

Drama de la maternitate este convingător construită cinematografic, dincolo de încărcătura emoțională inerentă. Nu voi insista asupra elementelor de „logistică”, în special cele care țin de scenografie, dar nu înseamnă că le ignor. Acestea sunt susținute și de „imagine”. Voi insista, însă, asupra elementelor de scenaristică, mai precis de „documentare”.

Deși a fost un subiect intens mediatizat la vremea respectivă, nu s-a înțeles până la urmă „cum de a fost posibil” și „ce ar fi trebuit făcut pentru a fi evitat”. Dacă, în goana după senzațional, reporterii nu au lămurit aceste problemeatunci, filmul ar fi avut timp să le analizeze mai în profunzime.

S-a spus că incendiul a pornit de la o priză, mai precis, de la un „scurtcircuit”. Noțiunea este incorect folosită, pentru că scurtcircuitul înseamnă atingerea accidentală dintre nul și fază, care duce inevitabil la declanșarea sistemul de protecție, cum se spune, „sare siguranța”, deci circuitul se întrerupe automat.

O priză poate să ia foc dacă este „supraîncărcată”, adică dacă este conectat un consumator cu o putere mai mare decât cea admisă. Acest lucru nu este posibil, mai ales într-o instituție, pentru că niciun consumator nu are o putere mai mare decât cea prevăzută pentru prize. Cu toate acestea, o priză poate fi supraîncărcată dacă se folosește un „triplu”, care facilitează alimentarea mai multor consumatori de la aceeași priză. În acest caz, intensitatea curentului depășește limitele admise și „circuitul” se încinge. Chiar și așa, conductoarele sunt supradimensionate și nu se ajunge la incandescență, numai că suprafața de contact dintre bornele ștecărului și bornele prizei este mult mai mică, așa că în această zonă se ajunge rapid la incandescență, se deteriorează suprafața de contact și se formează un „arc electric”, adică o „flamă” care poate aprinde materialul plastic al prizei. Temperatura se transmite și conductoarelor, izolația lor se topește, iar când se vor atinge între ele, siguranța automată „sare”. Între timp, însă, incendiul poate să se fi declanșat!

Chiar și în condiții „normale”, după un timp de utilizare, suprafața de contact la borne se oxidează și încep să se încălzească. Bornele ștecărului sunt rigide, dar cele ale prizei sunt niște lamele elastice. Din cauza încălzirii, elasticitatea acestora scade, scade „presiunea de contact” , ceea ce duce, „în avalanșă” la formarea arcului electric. De aceea, prizele trebuie verificate periodic.

Dacă nu ați aflat aceste lucruri nici de la televizor, nici din film, măcar să le aflați din „cronică”.

Toată această „teorie”, însă, mi s-a părut necesară și pentru faptul că, în film, priza pur și simplu ia foc, chiar fără a avea un consumator conectat, ceea ce nu este posibil. Aici se vede lipsa unui „consultant de specialitate”. E drept că, în scenariu, apar elemente justificative, cum ar fi atmosfera supraoxigenată, dar nu e suficient. Mai departe, se arată cum se ajunge la catastrofă. Priza era sub un raft, pe raft erau materiale inflamabile, alcool, raftul se prăbușește și inevitabilul se produce, desigur, lipsind supraveghetorul. Toate aceste elemente sunt abordate în „anchetă”, mai puțin faptul că normele interzic plasarea rafturilor în preajma prizelor, și necesitatea încuierii ușilor, chiar folosind un sistem modern, cartela magnetică.

Fiecare din verigile catastrofei poate fi la un moment dat neprevăzută, indiferent câte măsuri de precauție au fost luate. Una singură, dar esențială, putea fi prevăzută și eliminată foarte ușor, dar nu este luată în seamă nici în film, nici în realitate, plasarea unui raft deasupra prizei.

Toată cealaltă construcție cinematografică, pe acest „filon”, mi se pare bine susținută. Mă refer atât la situații și interpretare, cât și la replici. Chiar este surprinzător pentru un film românesc să auzi ceva mai de profunzime, cum ar fi: să nu-l amestecăm pe Dumnezeu cu știința! Deși în rol episodic, se vede valoarea de profesionist a lui Dorel Vișan, care spune: nenorocirea este că toți avem dreptate. Chiar și Maia Morgenstern se face remarcată, nu știu Claudiu Bleonț ce căuta în film. Aș vrea să remarc „sancționarea” reporterei, eu o consider intenționată, care îl întreabă pe tatăl rămas fără copil: „cum vă simțiți?”.

Cealaltă poveste, a copiilor de 15 ani care devin părinți, pe bucăți e plauzibilă, dar per total nu prea stă în picioare, se clatină.

Personajele nu sunt suficient de bine conturate pentru a-și susține acțiunile. Deși se poate întâmpla în realitate, cinematografic trebuie astfel argumentat încât să nu existe dubii. În zilele noastre, o fată nu poate rămâne însărcinată fără să-și de-a seama cinci luni de zile. Dacă a ajuns aici, sunt două variante, fie nu e responsabilă, fie vrea să păstreze sarcina. Astfel, nașterea prematură apare doar ca un pretext. Tot așa apare și gândul suicidului, autoînvinovățindu-se neconvingător de moartea copilului în incendiu, după ce acceptă să și-l vândă. Nici băiatul nu este suficient de convingător. După ce îi asigură fetei o „atmosferă de vis”, pentru o dăruire totală, dar neexploatată de regizor, se mulțumește cu explicațiile primite după dispariția ei. Chiar și după reapariția fetei se poartă de parcă n-ar ști cum se concep copiii. Și aici se încearcă vreo câteva vorbe de duh, dar de data aceasta în consacratul stil al filmului românesc. Orice om poate intra la un moment dat într-un că...at, spune băiatul, important este să iasă din el. Nu știu cui aparțin aceste vorbe profunde, pentru că scenariul are mai multe moașe. Oricum, se vede concepția infantilă că te poți apropia de copii/tineri coborându-te la nivelul lor, inclusiv la vocabularul lor, pentru a te face înțeles. Din fragedă pruncie, copiii aud de la părinții lor: „ne” iese un dinte, acum „mergem” în picioare, sau, am fost la „grădi”!

Al treilea filon se referă la cuplul de foști români stabiliți în Spania, care intenționează să înfieze în cel mai scurt timp și cât mai ușor un copil perfect. Se folosește frecvent exagerarea, caricaturizarea personajelor, dar aici se cam sare calul. Până la urmă, ipocrizia exteriorizată este mai puțin periculoasă decât cea ascunsă, ca urmare, și personajele ar fi fost mai interesante și mai credibile.

Moartea pruncului în incendiu, ca soluție scenaristică, nu numai că nu ajută la coagularea filmului, dar chiar o împiedică. Abia dacă ar fi trăit, ar fi putut duce la o reevaluare profundă a celor întâmplate.

Mai sunt și alte situații cărora nu le găsesc justificare logică. Dacă mama băiatului i-a ascuns adevărul, de ce i l-a spus abia când nu mai era cazul?

Filmul anterior al lui Cătălin Saizescu a fost o catastrofă, rămâne de văzut câți vor fi interesați de acest nou film al său.

P.S.
Constat că filmnul e cu cântec. Eu am scris doar despre ce am văzut pe ecran și îmi mențin părerea.