[mirodoni]

@White,
Apreciez faptul că cineva mai intră pe Forum și mai și este interesat de ce scriu eu.
Să înțeleg că ești ușor dezamăgit că nu am găsit mai multe noduri în papură?
Nu are importanță dacă mie mi-a plăcut sau nu filmul, eu vin cu niște argumente, pe care cititorul le apreciază din perspectiva lui. Nu ai putut să-ți dai seama „cât de mult mi-a plăcut” filmul probabil pentru că nu ai fost de acord cu unele observații ale mele. Poate și pentru că nu le-am dezvoltat suficient, neștiind cât interes prezintă.

Presupunerea ta „nefondată” că „ așa vorbesc familiile bucureștene burgheze și dezinhibate”, pentru scenarist trebuie să fie fondată. Depinde despre ce familie este vorba. D.I Suchianu, mort și îngropat, avea teoria „Cele 50 de funcții ale cuvântului în film”. Adică nu contează cum vorbesc taoate celelalte cupluri, pe noi ne interesa acesta, iar din toate prezentările rezultă că e vorba de o familie fericită. Dezinhibare nu înseamnă lipsă de respect față de partener, sau, ca cineast, față de spectator. Folosirea unui astfel de vocabular, în filmul românesc este doar un teribilism. În „Ana, mon amour”, are loc fix un astfel de dialog și a primit „Ursul de Argint”, iar Constantin Popescu nu a vrut să se lase mai prejos.

Da, am dat și eu de înțeles că reacția la apelul acela telefonic prevestește comportamentul final al personajului.

Practic, de fiecare dată, eu nu comentez numai filmul, ci și cronicile aferente, inclusiv promovarea, intervențiile realizatorilor. Ce rost are să se spună repetitiv că fata avea 5 ani și băiatul 7 ani, dacă în film nici nu-i diferențiezi? Nu am insistat pe faptul că nu se vede cât de mult a fost afectat băiețelul. Cei doi copii fericiți ar fi trebuit prezentați astfel încât, la dispariția unuia, să sesizezi golul. Nu trebuie să știm care urmează să dispară, sau că urmează să dispară.

Când pomeneam de „mofturile teoretice” ale cineaștilor, aveam în vedere multe altele. Apoi, eu nu am contestat întregul „plan secvență” despre care era vorba.
Teoria - camera agitată - personaj agitat - spectator agitat, deci implicat este indusă, deci este falsă. Pe de altă parte, mulți cineaști o folosesc din alte considerente. Să dea senzația că este vorba de un reportaj, unde se filmează din mână, deci urmărim un fapt real, nu o ficțiune. Când am vorbit de mofturi, m-am referit la agresivitatea acestor tehnici, adică lipsa de subtilitate. Se adresează deja oamenilor robotizați.
Chiar crezi, dar sincer, chiar crezi, când la o reclamă tv spune „vino, te aștept, te voi face fericit” se referă la tine personal? Ești, te crezi singurul telespectator? „Teoria” spune că s-au făcut cercetări laborioase și s-a ajuns la concluzia că, da, o astfel de reclamă are efect asupra oamenilor. Mi-e milă de acei oameni!

M-a deranjat momentul în care operatorul alerga la vale spre lac în urma personajului. Nu folosește la nimic mișcarea haotică a camerei. Mult mai impresionant ar fi fost un cadru fix, larg, iar personajul să fie ca o furnică într-un borcan de sticlă. Aleargă, se rotește, se apropie, se îndepărtează, se urcă pe perete, cade, se rostogolește, iar se urcă pe perete... Nu „cadrul” trebuie să se miște, ci personajul.

Sau, personajul este urmărit din ceafă cum coboară din mașină, intră în scara blocului, intră în lift, aici, peste oglindă este lipită o hârtie neagră, pentru că altfel în ea s-ar fi văzut operatorul, apasă butonul, iese pe palier etc.
Nu ar fi o problemă, dar filmarea se face din mână, lucru care îmi atrage atenția că mă uit la un film, ceea ce mă poate face să mă detașez, nu să mă implic.
Da, spectatorul trebuie să fie în ceafa personajului, dar discret, cu gândul.

Este vorba de o teorie mai vastă, aceea că spectatorul trebuie să se simtă în mijlocul acțiunii, să participe la acțiune. Se poate aplica în unele cazuri, foarte rare, dar ecranul este o fereastră prin care poți privi, dar prin care nu poți trece. „Implicarea” spectatorului se limitează la a-și dori să fie dincolo, pentru a interveni, și tocmai această neputință îl afectează, sau a-și dori să nu fie acolo, și să se fericească.
Dacă spectatorul s-ar „implica”, personajele ar acționa altfel, ar fi deranjate în intimitatea lor. Ele trebuie să se comporte ca și cum nimeni nu le privește, iar spectatorul trebuie să-și țină răsuflarea să nu-și trădeze prezența.

În privința „drepturilor suspectului” nu avem păreri total diferite, dar eram sub influența „legilor justiției” în dezbatere și limitat de restricția spoilerelor. Erau observații generale, nu se refereau la film. Nu acuzam poliția că nu a acționat în direcția indicată de tată, ci doar că nu a acționat eficient, de vreme ce l-a adus pe acesta la exasperare.
Apoi, câte „indicii” să ai și cum să le obții înainte de a lua măsuri mai categorice?!

Eu, aici, încerc să nu judec personajele după comportamentul lor, agreabil sau dezagreabil mie, ci după „motivațiile” cineastului.

Dar, cinstit vorbind, dacă cineva lipsește pe altcineva de anumite drepturi, inclusiv dreptul la viață, de ce lui nu i se suspendă acele drepturi prin judecată corectă? În principiu, nu sunt de acord cu pedeapsa capitală, pentru că pot fi și erori judiciare, dar mi se pare mai ușoară decât condamnarea pe viață.

Aceste „neajunsuri” semnalate de mine, nu demolează filmul, dacă acesta este suficient de bine construit.