[mirodoni]

„POROROCA”, sau „Strigătul de disperare”,
regia Constantin Popescu


Am observat că părerile privind filmul regizorului scenarist Constantin Popescu, „POROROCA”, sunt diverse, unele total opuse. Este relativ ușor ca elemente care par nesemnificative unora, altora să le se pară hotărâtoare.

Primul „element” în acest caz, dar și la modul general, ar fi durata filmului. „Pororoca” are două ore și jumătate. Dacă nu știi acest lucru, după o oră și jumătate dai să ieși din sală. Sunt și situații fericite când timpul nu contează, dar nu e cazul aici. Și, totuși, acest film nu putea dura mai puțin, decât dacă s-ar fi ales alt stil, respectiv acela al exteriorizării vulcanice.

Tocmai acele explicații calme, argumentate, logice, justificate ale anchetatorului, afirmațiile că situația este sub control, că înțelege perfect ce simte tatăl care și-a pierdut copilul, că procedura trebuie respectată, la care se adaugă confirmarea tatălui că și el înțelege situația în care se află anchetatorul, vor face ca totul să „explodeze” atât de târziu.

Pe parcurs, spectatorul nu are decât să se pună în locul tatălui, și filmul nu i se va părea prea lung.

Sunt și elemente lipsite de logică, sau chiar greșeli puerile care pot influența mai mult decât ar trebui opinia spectatorului.

De exemplu, pe mine m-a deranjat foarte mult vocabularul folosit de soț, Tudor, interpretat de Bogdan Dumitrache, în discuția de la început cu soția sa, Cristina, interpretată de Iulia Lumânare.
Scenaristul a vrut să arate intimitatea cuplului, deschiderea, sinceritatea, că se iubesc, dar a dat cu bâta-n baltă.
Întrebarea era: Dacă eu aș fi în scaunul cu rotile, tu te-ai f...te cu altul? Nu e același lucru cu: Dacă eu nu aș avea dinți, tu ai mânca mere în fața mea?
Din felul cum pune problema, iar soția acceptă vocabularul, rezultă că ei se f..teau, nu se iubeau. Chiar și dacă întrebarea ar fi fost: M-ai înșela? tot nu ar fi fost justificată, picând din cer, deși scenaristul voia probabil să pregătească următorul moment, și anume apelul telefonic primit de soție de la un bărbat, pentru a crea o pistă, cei drept falsă, a filmului, dar plauzibilă.

Alt amănunt care nu înțeleg de ce nu a fost luat în calcul de autor este faptul că băiețelul arăta ca o fetiță, încât spectatorul nu are timp să stabilească o legătură cu viitoarea victimă, pentru a empatiza, cum se spune, cu aceasta. Degeaba scrie în sinopsis că Maria avea 5 ani, iar Ilie 7 ani, diferențierile trebuie să le facă spectatorul instant, prin imagine.

Eu mi-am pierdut băiețelul de vreo 6 ani într-o piață aglomerată, printre tarabe, dar numai pentru o clipă și mi-a fost suficient. N-am să-i uit niciodată ochii și disperarea de pe față când a strigat „tati!”, și nu eram decât la doi pași distanță. Așa că, în acest film, „Strigătul de disperare”, mai este unul, ascuns vederii: ce se întâmplă cu fetița în acest timp ?

Nu puteam să nu mă gândesc la drama bunicii care-și pierde nepoțelul în parc și-l găsește după un timp mort, sfâșiat de câini. Cazul a zguduit o țară întreagă, dar dacă filmul de față s-ar fi limitat la acesta, ar fi rămas doar „un caz”. Așa cum a rezolvat scenaristul situația, a inclus toate cazurile posibile.

Deși „Pororoca” durează două ore și jumătate, finalul cade brusc, așa că, după aprinderea luminii în sală, mai începe un film cu care spectatorul pleacă acasă. Unde e dreptatea?

„Suspectul” nu trebuie deranjat , că te dă în judecată, nu trebuie stresat, nu trebuie să-i obții mărturia prin intimidare, prin provocare sau capcane. Trebuie să mărturisească de bună voie, adică la „sfântu - așteaptă”! Dar pe victimă cine o protejează? Este incredibil cum s-a ajuns de-a lungul timpului, prin intervențiile „oamenilor de bine” foarte vocali, interesați de fapt de propria lor imagine, ca „infractorii” să aibă mai multe drepturi decât victimele.

Mai nou, la orice intervenție într-un spital, semnezi o declarație potrivit căreia accepți că există niște riscuri, inclusiv decesul. De ce în cazul unui suspect nu i se cere să înțeleagă faptul că anchetatorul își face meseria, că trebuie să caute toate soluțiile pentru prinderea cât mai grabnică a făptașului, cu riscul ca persoane nevinovate să fie inevitabil deranjate o anumită perioadă de timp, dar că, fără dovezi clare, nu vor fi acuzate?

Criticii de specialitate găsesc merite deosebite filmului, cum ar fi un „plan secvență” de 18 minute, iar operatorul urmărește personajul purtând camera pe umăr. Acestea sunt mofturi teoretice care nu au niciun efect asupra spectatorului, dacă acesta nu este interesat de ce se întâmplă în film. Ba efectul chiar devine supărător, pentru că niciodată în creierul uman, „imaginea” nu se zbate în sus și-n jos, în stânga și-n dreapta, ca pe ecran. Spectatorului nu trebuie să i se arunce în ochi niște tehnici cinematografice prea puțin discrete, pentru că nu acestea îl interesează, ca pe criticii de film, ci personajele, povestea.