[White1]

"Dar vocea a revenit și de data asta i-a spus, l-a implorat, să se poarte ca un bărbat și nu ca un poponar. Poponar? a zis Amalfitano. Da, poponar, curist, pederast, a spus vocea. Ho-mo-se-xu-al, a spus vocea. Imediat l-a întrebat dacă cumva este și el unul din ăștia. Din care? a zis Amalfitano, îngrozit. Un ho-mo-se-xu-al, a spus vocea. Și mai înainte ca Amalfitano să răspundă, s-a grăbit să explice că vorbea în sens figurat, că nu are nimic contra poponarilor sau curiștilor, mai curând dimpotrivă, pentru unii poeți care profesează această înclinație erotică avea o admirație nemărginită, ca să nu mai vorbim de unii pictori sau de unii funcționari [...]
Mult mai târziu, după un sfert de oră sau poate în noaptea următoare, vocea a spus: să presupunem că sunt bunicul tău, tatăl tatălui tău, și să presupunem că în această calitate pot să-ți pun o întrebare personală. Tu poți să-mi răspunzi dacă vrei, sau nu, dar eu pot să te întreb. Bunicul meu? a spus Amalfitano. Da, bunicuțul tău, bunelul, a zis vocea. Și întrebarea este: ești un curist, o să ieși în fugă din camera asta, ești un ho-mo-se-xu-al, o să te duci s-o trezești pe fiica ta? Nu, a spus Amalfitano. Te ascult. Spune ce ai de spus.

Și vocea a spus: ești?ești? și Amalfitano a zis că nu și a făcut semn cu capul că nu. N-o să ies în fugă. Și n-or să fie spatele și talpa pantofilor mei ultimele lucruri pe care ai să le vezi, dacă vezi. Și vocea a spus: de văzut, văzut, ceea ce se înțelege prin a vedea, sincer, nu văd. Sau nu mult. [...]
Și vocea a spus: astăzi cred că începe o lungă și sper satisfăcătoare relație. Dar pentru asta trebuie să ne păstrăm calmul, doar calmul este incapabil să ne trădeze. Și Amalfitano a zis: toate celelelalte ne trădează? Iar vocea: da, într-adevăr, da, e greu de acceptat, vreau să spun că e greu să accepți asta tu însuți, dar acesta este purul adevăr. Etica ne trădează? Simțul datoriei ne tradează? Onestitatea ne trădează? Curiozitatea ne trădează? Iubirea ne trădează? Curajul ne trădează? Arta ne trădează? Da, a spus vocea, totul, totul ne trădează sau te trădează pe tine, ceea ce e altceva, dar în cazul de față e același lucru, cu excepția calmului numai calmul nu ne trădează, dar nici asta, dă-mi voie să recunosc, nu este sigur. [...]

Și apoi, în șoaptă, ca tot ce spusese până atunci, a întrebat dacă, în acest caz, calmul este antonimul nebuniei. Și vocea i-a spus: nu, nici vorbă, dacă ți-e teamă că o să înnebunești, nu-ți face griji, nu înnebunești, întreții doar o conversație informală. Deci nu înnebunesc, a spus Amalfitano. Nu, nicidecum, a zis vocea. Deci tu ești bunicul meu, a spus Amalfitano. Tata-mare, a spus vocea. Deci totul ne trădează, inclusiv curiozitatea și onestitatea și ceea ce iubim. Da, a zis vocea, dar consolează-te, în fond este amuzant.

Nu există prietenie, a zis vocea, nu există dragoste, nu există etică, nu există poezie lirică, ci doar un gângurit de egoiști, triluri de escroci, bolboroseală de trădători, bulbuceală de ariviști, ciripit de poponari. Dar tu, a murmurat Amalfitano, ce ai contra homosexualilor? Nimic, a spus vocea. Vorbesc la figurat, a spus vocea..."

Roberto Bolano, 2666