Totally F***ed Up (1993)
Prima parte a unei trilogii, pretentios numita dupa parerea mea de catre unii, Teenage Apocalypse Trilogy, aceasta productie nu are cum sa fie inclusa in categoria filmelor, asa cum gresit se face. Cel mult catalogat un documentar experimental, lipsindu-i totusi multe din cerintele esentiale ale genului, lungmetrajul incepe de nicaieri si are o destinatie necunoscuta. De deznodamant nici nu se poate pune problema.
Etichetat, pe buna dreptate, la aparitie ca " un alt film homo", filmul prezinta niste adolescenti "natangi", cum au fost poreclite in nenmarate randuri personajele primelor doua productii ale lui acestui regizor, care prin asa-zisul joc actoricesc, se umplu de penibil. Este, acel fenomen Araki, ce "determina spectatorul sa-si plece privirea pentru a evita astfel ridicolul situatiei".
E adevarat ca, pe cat de prost sunt interpretate roulurile, pe atat de reale sunt tipologiile prezentate. Tineri ai timpurilor noastre ce au trei scopuri unice in viata: bautura, droguri si sex, sunt reprezentari fidele ale unei generatii aflate in deriva. Dialogurile tradeaza lipsa scenariului, productia nebeneficiind de un script propriu-zis. Totul a fost regizat, montat, produs si coordonat de Araki in persoana,la fata locului, adica pe genunchi. Nu doar ca este un film "extremely low-budget", da mai este si ilegal intrucat filmul a fost produs fara autorizatie de filmare ori fara luarea lui in evidenta la momentul realizarii de catre institutiile abilitate. Filmarea lui a fost efectiv fara nici un demers normal ce se cere a fi facut chiar si in realizarea oricarui spot publicitar de doar cateva secunde. A fost filmat pe strazile Los Angeles-ului, noaptea, sub permanenta frica a unei posibile intalniri cu politia, inregistrandu-se pe pelicula spatii comerciale, cartele publicitare sau branduri de magazine fara nici un acord din partea proprietarilor acestora. Astfel filmul a capatat o aura de graffiti si de cultura pop falsa, motiv pentru care si-a atras si cativa fani. Tot acel neon in tonuri violent de stridente, tot acel peisaj dezolant al unui oras adormit si obscurul, (noaptea tarziu), ca fundal, ii ofera filmului tonalitatea underground atat de iubita de Araki, el fiind un impatimit al genului. Doar ca aici underground-ul nu e o miscare artistic-protestanta ci are un miros pestilential de canal si de stradute laturalnice in care fiecare colt are un parfum ciudat.
Realizarea de fata ne prezinta un Gregg Araki necizelat, asta daca se poate identifica un film in care despre acest regizor sa se poata spune ca si-a gasit un stil al sau, aflat permanent intr-o cautare, am putea spune, zbuciumata si intr-o negare neinteleasa, cum de altfel i se intampla si in viata reala. Sa nu uitam ca, un militant convins impotriva etichetarilor, Araki s-a declarat gay, asta pana in 97, cand subit, a inceput o relatie cu o femeie, legatura ce a durat doar doi ani, ulterior decizand sa aiba relatii exclusiv homosexuale. De curand totusi avea sa declare ca a descoperit despre el ca este bisexual. Fata de astfel de nehotarere vis-a-vis de propria persoana si de viata personala de asemenea dimensiune, nu ar trebui sa ne mai surprinda nici tonurile grii, incetosate ale creatiilor lui si desele schimbari de paradigma.
De remarcat acea prezenta in film a cartii "What is Cinema?" a lui Andre Bazin, o carte foarte bine vazuta in teoria cinematografica, un fel de Indreptar in domeniul acestei arte, carte ce nu a fost introdusa accidental. Poate mai e o speranta pentru acest regizor care se deconspira a fi un teoretician impatimit. Insa de la teorie la practica e cale lunga, rezultatele fiind cele care se vad. Dar desi el pune accentul mult pe teoria ideii in a face film, a motivatiei filmarii, a prezentarii acestei idei prin mijloace si a manipularii acestor mijloace ce redau mesajul pe ecran, nu este capabil sa faca acelasi lucru si pentru tehnica cinematografica in sine. Pur si simplu ii lipsesc rezultatele in transpunerea lor in practica.
Ps. Un mare critic roman, film(-)olog cum se autointituleaza, afirma ca Araki este omul pentru care Cannes-ul a inventat un premiu special. Total gresit! Cannes-ul a fost ultimul festival european ce nu avea o astfel de sectiune, si a introdus-o, coincidenta, chiar in anul realizarii lui
Kaboom, in
2010, dar nu special pentru acel film. Alte 11 productii au fost selectate in procesul de jurizare la aceasta categorie. Ca a castigat productia lui Araki acest premiu intitulat Queer Palm (sectiune sponsorizata si dedicata exclusiv filmelor relevante comunitatii LGTB), e adevarat; dar de aici pana la a sustine ca respectiva sectiune a fost creata special pentru a-i recunoaste lui Araki stilul regizoral, ... ridicol.
Nota 3,90!