Nu sunt la curent cu ultimele tendințe legate de părerile profesioniștilor în ceea ce privește rolul și modul de abordare al istoriei. Presupun că
rantul lui Popper (alimentat fără îndoială de exasperarea față de haosul care cuprindea iar continentul) nu mai reflectă o părere la fel de validă acum pe cât era în anii 40', atunci când cartea a fost scrisă, dar tot merită citit și reținut:
"Nu există o istorie a omenirii, există numai un număr indefinit de istorii a tot felul de aspecte ale vieții umane. Iar unul dintre acestea este istoria puterii politice. Ea este ridicată la rangul de istoric al lumii. După mine însă a gândi astfel înseamnă a comite un delict împotriva oricărei concepții decente despre omenire. E aproape ca și cum ai trata istoria delapidărilor, sau a jafului, sau a otrăvirilor drept istoria omenirii. Pentru că
istoria luptelor pentru putere nu este altceva decât istoria crimei internaționale și a asasinatelor în masă (inclusiv, ce-i drept, a unor încercări de a le pune capăt). Aceasta este istoria care se învață în școli și unii dintre cei mai mari criminali ai ei sunt ridicați în slăvi ca eroi ai istoriei.
Dar oare într-adevăr nu se poate vorbi de o istorie universală în sensul de istorie concretă a omenirii? Așa ceva nu poate să existe. Acesta trebuie să fie, cred, răspunsul oricărui umanist și, în special, al oricărui creștin. O istorie concretă a omenirii, dacă ar exista una, ar trebui să fie istoria tuturor speranțelor, luptelor și suferințelor. Pentru că nici una dintre acestea nu este mai importantă decât vreo alta. Evident că această istorie concretă nu poate fi scrisă. Suntem nevoiți să construim abstracții, să omitem, să alegem. Odată cu aceasta însă, ajungem la istoriile multiple și, printre ele, la istoria crimei internaționale și a asasinatelor în masă, care a fost prezentată cu grandilocvență drept istoria omenirii.
Dar de ce a fost selectată tocmai istoria puterii, și nu, bunăoară, cea a religiei sau a poeziei? Motivele sunt multiple. Unul e că puterea ne afectează pe toți, pe când poezia interesează pe foarte puțini. Un altul e că oamenii sunt predispuși spre cultul puterii. Însă nu încape îndoială că acest cult al puterii este o idolatrie umană de cea mai joasă speță, o relicvă a epocii cavernelor, a robiei umane. Cultul puterii s-a născut din frică, emoție pe drept cuvânt disprețuită. Un al treilea motiv pentru care s-a făcut din marea politică miezul "istoriei" este că deținătorii puterii au vrut să fie adorați și au putut să impună să li se împlinească dorințele. Mulți istorici au scris sub supravegherea împăraților, a generalilor și a dictatorilor.
[...]
A susține că Dumnezeu se dezvăluie pe Sine în ceea ce în mod curent se cheamă "istorie", în istoria crimelor și hecatombelor internaționale, este într-adevăr o blasfemie; căci ceea ce se petrece realmente în sfera vieților umane nu prea are mare legătură cu aceste lucruri crude și totodată puerile. Viața omului individual uitat și anonim, necazurile și bucuriile lui, suferințele și moartea lui reprezintă conținutul real al experienței umane de-a lungul secolelor. Dacă aceste lucruri ar putea fi povestite de istorie, atunci cu siguranță nu aș spune că e o blasfemie să vedem în ele degetul lui Dumnezeu. Dar o asemenea istorie nu există și nu poate exista; iar toată istoria care s-a scris, istoria celor Mari și Puternici, este cel mult o comedie ieftină; este opera bufă jucată de niște puteri aflate în spatele realității (comparabilă cu opera bufă a lui Homer jucată de puterile olimpiene din culisele luptelor dintre oameni). Este ceea ce unul dintre cele mai urâte instincte ale noastre, adorația idolatră a puterii, a succesului, ne-a făcut să credem că e real. Și, în această "istorie", nici măcar făcută, ci contrafăcută de oameni, unii creștini cutează să vadă mâna lui Dumnezeu!"
*Karl Popper,
Societatea deschisă și dușmanii ei & Frederick Varley,
For What?