(I)
În a doua jumatate a secolului XIX, în atmosfera destul de rarefiată (era un domeniu relativ nou, fără prea mulţi practicanţi) a fizicii teoretice plutea un aer de optimism exagerat …desi parţial justificat. Unificarea magnetismului, electricităţii şi a opticii de catre Maxwell şi formularea primelor două legi ale termodinamicii i-au determinat pe mulţi sa creadă ca edificiul teoretic al fizicii-completat de către mai vechea mecanică newtoniană- era destul de solid pentru a explica orice fenomen în termenii teoriilor amintite.
Noi descoperiri teoretice păreau foarte improbabile, tot ce rămânea de făcut era punerea la punct a unor detalii, corectarea unor mici inadvertenţe şi calcularea din ce în ce mai precisă a diferitelor mărimi şi constante.
Aşa că putem înţelege sfatul dat de fizicianul von Jolly tânărului Karl Ernst, un student promiţător care dorea să înceapă studierea fizicii la Universitatea din Munich: să se orienteze înspre altceva pentru că totul a fost deja descoperit aici, cu excepţia câtorva goluri neînsemnate ce trebuiau umplute. Karl,conservator prin natură şi educaţie nu a fost descurajat de această stare de lucruri, dimpotrivă. Dorinţa lui, e explicat el, era doar să ajute la consolidarea fundaţiilor deja existente şi nu la punerea unora noi. În mod ironic Karl e considerat acum heraldul celei mai dramatice schimbări de paradigmă din istoria fizicii, revoluţionarul reluctant ale cărui descoperiri aveau sa precipite prăbuşirea fizicii clasice şi elaborarea celei moderne.
Înainte de asta însă, foarte pe scurt despre imaginea pe care o aveau pe atunci fizicienii în privinţa naturii luminii. Până la începutul secolului XIX teoria cea mai favorizată a fost cea propusă de Newton în Optica: lumina era compusă dintr-un şuvoi de particule (el le numea corpusculi) care se supuneau legilor mişcării formulate de acelaşi Newton. Teoria rivală, propusă de olandezul Christiaan Huygens, considera lumina un fenomen ondulatoriu, o perturbarţie într-un mediu( eter) care se propagă precum undele provocate de aruncarea unei pietre într-un lac. Şi deşi teoria lui Huygens părea să explice mai bine unele caracteristici ale luminii cea a lui Newton a fost preferată din motive uşor dubioase care aveau mai mult de a face cu importanţa personalităţii acestuia şi cu faptul că Optica a fost publicată după moartea lui Huygens. Progrese experimentale (cele mai importante li se datoreaza lui Fresnel şi Young, cu faimosul lui
double-slit experiment)şi teoretice ulterioare au făcut ca balanţa să încline tot mai mult spre explicaţiile care priveau lumina ca pe un fenomen ondulatoriu până când chestiunea a fost tranşată definitiv de către Maxwell. Viteza calculată pentru deplasarea undelor electro-magnetice din noua lui teorie s-a dovedit a fi egală cu viteza luminii (un neanticipat dar cu atât mai plăcut bonus) . Lumina era aşadar o formă de radiaţie electro-magnetică şi era formată din unde, nu particule. Majoritatea experimentelor ulterioare au confirmat acest fapt iar caracterul ondulatoriu al luminii nu mai era pus la îndoială de către nimeni şi era considerat unul din pilonii de neclintit ai fizicii.
Mai erau doar acele mici probleme nerezolvate. Şi mai era şi conservatorul, anti-revoluţionarul Karl Ernst.
And then...