In continuarea pelegrinajelor mele pe meleagurile internautice in cautarea criticilot de film romani, las aici cronica pozitiva a lui Marin Apostol. Om care isi asuma responsabilitatea de a fi responsabil cand vine vorba de filme ca "Octav". Cel putin asta m-a lasat sa inteleg cronica lui.
Autor: Marin Apostol
Cronica: Pertinenta (la fel si blogul lui, *.* blog de cinema)
Quote:
|
Octav reprezintă debutul în regia de lungmetraj de ficțiune pentru Serge Ioan Celebidachi, fiul regretatului dirijor Sergiu Celibidache.
Serge debuta în urmă cu 20 de ani cu documentarul Le jardin de Celibidache, un omagiu adus tatălui său, pentru ca în 2013 să revină cu un alt documentar, Taming the Apex, de data aceasta explorând viețile și carierele a patru piloți de curse.
Scenariul pentru Octav l-a scris împreună cu James Olivier pe parcursul ultimilor 30 de ani.
"Am început să scriem scenariul pe când aveam doar 18 ani, iar pe măsură ce ne-am maturizat, la fel s-a întâmplat și cu temele abordate,"
spune Olivier.
Și, într-adevăr, Octav arată ca un film al unor oameni care au trecut prin viață și acum au ajuns într-un punct în care încearcă să înțeleagă unde au ajuns. E un film plin de nostalgie și de aduceri aminte. Dar fără regrete.
Mi-a plăcut felul în care a fost construit și faptul că evenimentele nu sunt arătate neapărat în ordine cronologică, mi-a plăcut îmbinarea dintre trecut și prezent, dintre real și imaginar.
Sunt multe bucăți din viața lui Octav pe care nu le aflăm, nu ajungem să cunoaștem motivele pentru care este acum singur și filmul pare să ne sugereze că între copilărie și momentul actual nu s-a întâmplat nimic semnificativ în viața lui Octav, dar cu cât trecea timpul, am dat o importanță tot mai mică detaliilor din film și am acceptat totul fără să-mi mai pun întrebări. Pentru că cel mai important aspect la filmul lui Celebidachi este starea pe care reușește să ți-o transmită. Iar la acest lucru contribuie mult și muzica.
"Alegerea mea a fost să nu fac o muzică prea descriptivă. Vreau să subliniez culoarea filmului, nu să accentuez ceea ce se vede în imagine. Muzica este un cameleon. Ea este cea care preia culoarea imaginii, mai degrabă decât invers."
– spunea Vladimir Cosma, cel care semnează coloana sonoră.
Vladimir Cosma face muzică de film de vreo 50 de ani și a câștigat două Premii César, pentru muzica filmelor Diva (1982) și Le Bal (1984).
Sunt multe metafore și multă filosofie, sunt replici pe care nu te-ai aștepta să le auzi de la un copil; uneori, ți se poate părea prea mult, dar apare la un moment-dat o scenă în care Octav e învățat de tatăl său, prin intermediul muzicii, care e rostul vieții și al amintirilor, și atunci realizezi că tot ce se întâmplă pe ecran e doar o convenție, o înțelegere tacită între tine, ca spectator, și regizor/scenarist pentru a experimenta emoția nostalgiei.
Marcel Iureș este Octav. Ajuns în România ca să finalizeze un proces în urma căruia își recuperează casa naționalizată, acesta decide să o vândă. O decizie neașteptată pentru mine, fiindcă n-am reușit să descopăr logica pentru care o persoană s-ar lupta atâția ani ca să-și recupereze casa în care a copilărit doar pentru a renunța la ea. Dar se subînțelege că avea nevoie de bani.
Aici, îl reîntâlnește pe Spiridon, interpretat de Victor Rebengiuc. Octav și Spiridon sunt vechi prieteni, ne sunt prezentate câteva elemente care confirmă prietenia dintre ei, dar, din păcate, Spiridon lipsește aproape complet din întregul act al doilea al filmului, revenind abia spre final. Relația dintre cei doi putea fi aprofundată mai mult.
Sper să arătăm că se poate să vedem și o Românie frumoasă, spunea regizorul la premiera de gală, iar acest lucru ar fi imposibil fără un director de imagine talentat.
Blasco Giurato a semnat imaginea a peste 100 de filme, printre care se numără și Cinema Paradiso, câștigător al Oscarului pentru cel mai bun film străin, în 1990. Lui Giurato i-a plăcut mult scenariul și faptul că avea posibilitatea de a filma pe peliculă a fost un element care l-a convins că nu poate refuza acest proiect.
"Să filmez pe peliculă, pentru mine, a fost o propunere foarte neobișnuită pentru ziua de azi. Am acceptat-o imediat pentru că acesta va fi poate testamentul meu pe peliculă și pentru că va fi foarte greu să mai fac un alt film pe 35 mm. Au trecut patru sau cinci ani de când n-am mai lucrat pe peliculă, care e dragostea vieții mele. E ca și cum te-ai întoarce la prima iubită din viața ta."
– Blasco Giurato.
Probabil că nu va prinde la publicul tânăr și nu cred că e un film pe care să-l vezi într-o sală de mall cu punga de popcorn în mână și paharul de cola lângă tine, dar vă recomand să-l vedeți, în liniște și întuneric, fără să vă lăsați perturbați de nimic din jur. Va fi o experiență cel puțin interesantă.
|
Ce mi-a placut si nu mi-a placut:
mi-a placut: "cu cât trecea timpul, am dat o importanță tot mai mică detaliilor din film și am acceptat totul fără să-mi mai pun întrebări. Pentru că cel mai important aspect la filmul lui Celebidachi este starea pe care reușește să ți-o transmită. " - la concluzia asta am ajuns si eu in timpul vizionarii.
nu mi-a placut: desi idea de sus functioneaza, ca si critic, nu ai dreptul sa lasi laoparte greselile (importante) din film din simplul motiv ca starea e una pozitiva.
Octav clar deschide un capitol nou in ceea ce priveste ideea de stare pe care o poveste/ niste imagini le creeaza in interiorul nostru. Pentru ca, oamenii sunt invatati sa creada ca acest aspect da nastere unei opere de arta sau... nu. Adica idea de existenta a "crearii unei stari" sau "a unei emotii". Si revelatia filmului "Octav" e urmatoarea: nu tot ceea ce creeaza o stare/ emotie se poate numi si arta. Sau, capodopera, intr-o exagerata exprimare de opinie. Ai nevoie de ceva mai mult ca acel film sa intre in zona de arta: o idee importanta. Ceva care vorbeste sensibil despre un aspect important al acestei vieti. Si aici incepe derutarea cand vine vorba de arta. Daca acum 20-30 de ani era usor sa intelegem daca un film era de arta sau nu, acest aspect a fost directionat usor, spre zone mai greu de accesat: o zona derutanta. Nu faptul ca sunt multi artisti face greu identificabila arta azi dar faptul ca s-a construit aceasta derutare privind arta in general datorita faptului ca suntem inconjurati de foarte multa informatie. Ne pierdem printre miile de idei de suntem inconjurati zilnic cu si ajungem sa nu mai privim esentialul, ceea ce sta la baza unei idei; in cazul nostru - arta cinematografica.
Deci: o idee importanta care sa portretizeze conditia umana sau un moment sau un obiect chiar si sentimentul, starea sau "the feeling". Aceste doua elemente is importante. Evident, Celibidachi si J. Oliver stiau despre acestea cand au scris scenariul si credeau cu sinceritatea ca ele functineaza in scenariu. Da. In scenariu functionau. Dar pe imagini... lucrurile stau cu totul altfel. Cu un director de imagine foarte bun, intradevar, starea de bine, de pozitiv s-a pastrat, de aici si faptul ca spectatorul traieste momentele in sala de cinema, dar cu o regie subreda... pierzi idea (importanta). Acea idee pentru care personajul exista. Si, pentru ca te simti bine la film, incepi sa sapi dupa idee. Si pentru ca regizorul s-a jucat frumos cu foarte multe metafore (imagistice) iti este usor sa gasesti absolut orice iti trece prin cap. Acesta este motivul pentru care cred sincer ca doamna Delia Marc nu a batut campii cand a scris tot ce a scris (desi exista tendinta a se crede acest fapt) dar a vorbit sincer despre tot ceea ce a gandit ea tot sapand dupa idea filmului adica acel "ce vrea domnule acest regizor sa-mi spuna". Problema e insa faptul ca ceea ce gandit ea despre film, putin probabil sa fi gandit si alt mergator la film cu dragoste pentru cadre frumoase. Si aici e aici. Daca la o carte, ceea ce gandim despre un personaj, e (aproximativ) asemanator cu ceea ce gandesc si ceilalti oameni (ne invata scoala) atunci, firul coerent al unei povesti cinematografic ar fi trebuit sa faca acelasi lucru. Eh... aici incepe delimitarea dintre o opera cinematografica si.. un film ca "Octav". Filmul se vroia a fi un film care sa te faca sa gandesti dar ajunge un film care te face sa iti inventezi propria poveste fata de povestea din film, de aceea aceasi Delia Marc noteaza, inspirant inca din primele randuri, faptul ca povestea este o nepoveste. Si fix aceasta e prima gresala, importanta, a filmului. De aici, i se ia o stea. (...)