[ilustra.films]

Cand vine vorba de traume, fiecare dintre noi raspunde, psihologic in felul sau; in functie de experienta de viata, bagajul psihologic cu care natura ne inzestreaza sau... chiar ceea ce noi studiem la noi si in lume, religia, oamenii din jurul nostru etc. Traumele par a fi teste extrem de dificile date de viata, celor puternici, zic unii sau celor slabi, zic altii - cu scop asemanator: acela de a face omul respectiv mai puternic sau, referindu-ma la cei care spun ca is date celor slabi - pentru a face trauma mai usoara. Trauma ramane o trauma in final. Vedeam undeva scris pe un site cum ca noul album al lui P!nk se numeste 'Beautiful trauma'. Intrebarea mea, normala dealtfel, a fost "Pot exista traume frumoase?". Apoi m-am gandit la Presedentia Trump si mi-am zis: posibil! Trauma lui Mihnea a fost de cu totul alta natura decat cea care devine frumoasa, in final.

Putem cataloga pedofilii pe doua ramuri: cei care sunt si nu se vor atinge niciodata de vreun copil si stiu sa si ascunda secretul lor si cei care sunt si de care avem nevoie sa ferim copiii si tinerii (fete si baieti laolalta). Vedeam scris de victor, in articolul sau despre pedofilie cum ca aceasta trasatura se intalneste predominant in cazul barbatilor. Mi s-a intamplat sa citesc de multe ori stiri despre femei in aceasta situatie. De specificat aici si filmele care trateaza acest subiect (femeile pedofil [suna ciudat pedofile dar mai ciudat e ca tindem sa ne gandim automat numai la barbati cand rostim termenul clasic de pedofil]) Si apoi intr-o cu totul alta ramura, cei care devin pedofili ca urmare a unei traume. Cunoscandu-i istoria lui Mihnea destul de bine (l-am citit aproape 7 ani, cuvant cu cuvant, acesta avand si obiceiul de a vorbi despre sine in momentul in care scria o cronica sau vreun articol mai puternic) cred ca pot cu usurinta sa-mi dau seama cam pe unde se incadreaza Mihnea in aceasta catalogare, proprie (dedusa de mine la o prima analiza a ceea ce da nastere unui pedofil, plecand de la cazul Mihnea Columbeanu... si nu numai[filme, articole]).

Mihnea a trait, in timpul firavului inceput de drum al tineretii, spre cinema, in preajma competitivitatii supreme: lectii pregatire admitere la regie langa unul dintre cei mai promitatori regizori de la noi din tara, Nae Caranfil. Imi dau seama de faptul ca presiunea trebuie sa fi fost mare, chiar daca el specifica prin articole faptul ca intre el si Nae, prietenia era stransa, asta nu ma duce decat cu gandul la faptul ca Mihnea incerca sa ascunda presiunea de pe umerii sai, pe cat de mult posibil. Cred ca atunci a invatat el sa ascunda faptul ca unele lucruri is dificil de asimilat sau de tratat si ca acestea aveau nevoie sa fie implementate in sistem prin orice mijloc, reusind astfel sa puna presiune psihica pe el insusi, fara ca macar sa-si dea seama. Un alt exemplu in sustinerea acestei teorii sta se poate gasi in scriitura recenziilor: un stil grei care denota mai degraba dorinta de a fi complex, plin de substanta si sens si mai putin idea de ... a avea pur si simplu sens si substanta. NU spun faptul ca sensul si substanta erau inexistente in articolele lui. Din contra. Dar tocmai aceasta stradanie a lui facea ca sensul sau substanta sa devina invizibile, in multe din cazuri. Cred ca pot exprima cu oarecare adevar faptul ca aceast inceput de drum... a inseamnat pentru el o prima trauma, una de care nu era constient si care a fost scoasa la iveala in timp, prin ale sale scrieri. Dealtfel, fiecare dintre noi trece prin astfel de momente, la unii mai dese, la altii... mai putin dese. Ma uit la mine de exemplu si am tendinta sa leg doua fraze prin cuvantul "desi" sau "dar" si altfel forme de genul, nereusind sa leg ideile intre ele fara sa folosesc astfel de legaturi sau imi vine greu sa ma lipsesc de acestea. Acest defect de scriere, sau minus, a venit ca urmare a unei mini traume (intelecutale/ spirituale) care a fost introdusa in interiorul meu sau pe care am trait-o la propriu, din cauza felului meu de a functiona. Constientizand, o pot repara. Stiu ca mai sunt si altele dar important e sa nu incerc niciodata sa le elimin pe toate, dintr-o data din simplul motiv ca mintea mea ar fi ocupata numai cu astfel de activitati si nu as mai putea sa obtin maxmul de valoare din continutul pe care eu vreau sa-l expun. Acesta e motivul pentru care am acceptat mereu greseli la oameni si apoi la mine. Iar Mihnea nu avea capacitatea, pur si simplu, sa inteleaga faptul ca poate sa faca greseli. Dar daca se intampla sa faca asta, o facea in cel mai superficial mod, fara sa dea crezare faptului de a gresi. Probabil, pentru el era mereu ceva de genul 'am sa le arat ce au pierdut, ce capacitate intelectuala au pierdut'. Imi aduc aminte cum vorbea despre profesorul x de la unatc sau profesorul y care refuza sa accepte vreunul din elevii lui preferati sau pur si simplu o idee de-a lui si folosea unul din acele cuvinte din vocabularul josnic precum "idiotii aia din unatc" sau "niste cretini, n-ai ce sa te astepti de la ei". Fix aici era felul sau de a vedea gresit lucrurile. Fix aici era incapacitatea lui neurala si chiar spirituala de a fi flexibil. De a lasa loc de interpretare, o si mai multa analiza de situatie.

Intorcandu-ma la traume, Mihnea nu era ferit de acestea, deci. Ce e de specificat aici, ca o probabilitate destul de mare ca fiind o afirmatie corecta, este urmatoarea idee: toti trecem printr-o trauma sau mai multe, de-alungul vietii. Nu degeaba auzim prin filmele cu adolescenti vorbe spuse parintilor precum "ma traumatizezi" (in cele mai amare lacrimi) sau "imi distrugi viata" (cu si mai amare lacrimi). Dar pe cat de serioase par aceste scene, pe atat tindem sa nu le luam atat de in serios si intr-un fel e normal. Sunt altii care au trecut cu prin traume adevarate precum razboiul sau moarte unui om in chiar fata lor si, aparent, au dus o viata normala. Selectia naturala isi juca bine rolul in acele situatii iar in cazul adolescentilor, probabil ca parintii, si ei, vor ca ai lor copii sa simt cu adevarat acel ceva pe care-l numim suferinta, pentru a-i intarii. Unii dintre ei facund-o in mod special. Ideea e ca aceste traume raman undeva in subconstientul nostru si ies la iveala, undeca in viata mai tarziu, dar fara sa le percem, asezandu-ne pe o treapta destul de inalta a suferintei, cel mai probabil aceasta treapta intamplandu-se la varsta de 30 de ani si etc, acolo unde majoritatea dintre noi intalnesc acest ceva pe care-l numim 'criza varstei'. Evident, nu la toti apare in aceasi perioada a vietii. (de specificat aici cu importanta maxima: aceste idei cu privire la psihologia filosofica a vietii au fost deduse de mine de-alungul vietii, prin analiza a ceea ce sunt si am trait asa ca nu pot da niciun fel de citat si nu pot plasa aceste afirmatii pe niciun fel de teorie a psihologiei deja existenta. Tot ce pot sa spun e simplu... cred in aceste idei). Dar nu realizam ce se intampla. Motivul pentru care, de cele mai multe ori, nici nu putem atinge aceasta suferinta, nu ne putem apropia de ea, nu o putem elimina e acela ca aceasta se intampla la nivel subconstient. Si aici am sa ma intorc la o afirmatie pe care am subliniat-o mai sus cu privire la suferinta si faptul ca eu consider ca nu am suferit mai mult decat alti oameni. Nu am de ce sa consider asta din simplul fapt ca inteleg, subcontientul aduce suferinte in viata noastra, cand ne asteptam mai putin. Viata, deci, fiind in stransa legatura cu functionalitatea subconstientului sau viceversa. Un tanar poate sa sufere de plictiseala, pentyru ca traieste in 'Eden', dar suferinta pe care el o simte poate sa insemne o suferinta de nivel mult mai scazut pentru cineva care a trait suferinti mai mari decat cea a plictiselii (care din punctul lui de vedere, e ceva efemer, neimportant), pe cand in cazul tanarului nostru edenist, poate chiar sa insemne o trauma, acest nivel de suferinta al plictiselii. Si deci, dealungul vietii, intr-o masura mai mare sau mai mica, in final, suferinta traita de fiecare e direct proportionala cu numarul anilor pe care-i petrecem pe pamant, pentru toti.

Ce e interesant la Mihnea e faptul ca, desi traia traumele prin subcontient, acesta parea sa fie complet detasat de suferinta. Parea ca pentru el, suferinta nu exista, in perspectiva lui, adica asta vroia sa arate. Dar era acolo. La vedere. Pentru oricine vroia s-o vada. Iar eu o vazusem.

Intorcandu-ma la competitivitate, Mihnea vazuse in mine competitia in plina-i desfasurare. Nu eram competitiv pentru ca aveam complexul de inferioritate sau pentru ca vroiam sa fiu mai bun decat ceilalti. Pentru mine competitivitatea a avut ca prin scop acel de a ma ajuta a ma dezolta, a invata si apoi... a ma simti bine facand ceea ce-mi place. Intr-o competitie, daca nu te simti bine, sansele is destul de mari ca rezultatul final sa nu fie chiar pozitiv. Si nu-i placea asta. Simteam ca, intre mine si el, era ceva mai mult decat simpla relatie de discipol-profesor sau organizator-colaborator. Simteam ca il deranja ceva la persoana mea si reusea de multe ori sa isi exprime aceast simtamand fata de mine. Imi aduc aminte ca ne-am dus cu toti la un eveniment de carte, era un exercitiu pentru cineclub, si m-am dus cu el la standul unde se puteau gasi carti traduse de el. Nu stiam ca avea sa ma duca acolo. Cand am vazut cartea, pentru ca m-am simtit bine cu ea in mana si pentru ca mi-a placut subiectul, am cumparat-o. L-am rugat sa-mi scrie o dedicatie pe coperta. A stiut sa-si bata joc de mine chiar si acolo, in loc de "pasind [cu dreptul spre cinema]" scriind "basind". Eu am obiceiul sa citesc imediat dedicatiile de pe carti, dupa ce sunt scrise asa ca evident observasem neintentionata lui gresala. Cand i-am aratat s-a fastacit putin si a corectat. N-am zis nimic. Cineva ar putea spune, iti verifica rabdarea, simtul umorului iar eu pot spune..stia tot despre toate acestea. Nu era nevoie sa mi le testeze prin dedicatia data in interiorul unei carti. Acela a fost punctul in care Mihnea mi-a spus pe fata "nu te plac!". O facuse de multe ori pana atunci dar pentru mine vorbele nu au importanta prea mare. Faptele vorbesc cel mai mult. Apoi ne-am intalnit cu Irina Margareta Nistor iar el m-a prezentat, batjocoritor "iata viitorul cinemaului romanesc". Eu eram inca influentat nitel, negativ, de intamplarea precedenta, am dat mana cu Irina si doar am zambit. Aceasta mi-a zambit si ea si atat a fost. Toti cursantii ar fi trebuit sa fie acolo dar nicunul nu aparuse inca. Toti intarziasera. Eu eram singurul prezent. Competivitatea mea nu conta in a arata ce pot prin a nu intarzia sau a fi mereu prezent, acolo unde trebuie sa fiu prezent. A nu intarzia si a fi prezent e ceva ce e in interiorul meu, pur si simplu. Dar Mihnea stia ca acestea pot fi arme destul de puternice in fata unui cursant pe care el il admira. Motiv pentru care... avea nevoie sa ma rezolve cumva.

Cred ca trauma cea mai mare a lui Mihnea a fost aceea ca un critic de film, in timpul proiectiei filmului lui de lungmetraj de debut, "Neinvinsa-i dragostea", a strigat ... "pedofilie". In gura mare.