Şi ca să încep greoi şi pretenţios, nu ca domnul Tong din filmuleţul de mai jos: nu e de mirare că principala preocupare a filosofiei grecesti, înainte ca Socrate să o aducă puţin cu picioarele pe pămînt şi sa o orienteze înspre probleme legate de etică şi epistemologie, a fost cea a originii lumii şi a elementelor primare/fundamentale din care aceasta este compusă. Din moment ce ai reuşi să identifici şi sa inţelegi comportamentul constituenţilor (sau la singular) ultimi ai naturii ai putea, cel puţin la modul teoretic să derivezi şi restul caracteristicilor acesteia de aici. Răspunsurile presocraticilor pot sa ne apară astăzi naive, nesatisfăcătoare (deşi Leucip si Democrit au fost destul de aproape) şi nu foarte diferite de mitologiile şi superstiţiile pe care încercau să le înlocuiască dar atitudinea mai raţională adoptată de aceştia faţă de întrebările cu care se luptau a reprezentat un salt uriaş şi decisiv în dezvoltările ulterioare ale filosofiei Europene.
Şi oricat de fanteziste ar fi soluţiile acestora nu am putea spune ca acestea întrec în ciudăţenie imaginea pe care o oferă ştiinţa in momentul de faţă:
Pare logic că trebuie să existe nişte constituenţi ultimi, o realitate incontestabilă aflată la baza lumii pe care o vedem în jurul nostru şi care îi conferă structură şi formă. Dacă materia ar fi divizibilă la nesfârşit, atunci am atinge un punct în care constituenţii înşişi ar deveni aproape efemeri-până la a nu mai exista deloc. Atunci n-ar mai exista cărămizi constituente şi am rămâne doar cu interacţiile dintre nişte fantome imateriale, imposibil de definit, care creeaza iluzia substanţei.
Oricât de surprinzător ar părea, în mare măsură tocmai acest lucru ne spune fizica modernă. Masa, credem noi astăzi, nu e o proprietate intrinsecă sau o însuşire "primă" a cărămizilor ultime ale naturii. De fapt, masa nici nu există ca atare. Ea este construită în întregime din energia interacţiilor dintre particulele elementare, care în mod natural nu au masă.
The Dreams That Stuff is Made Of