[victor_homescu]

Palide, Imitaţii, Perfecte
- Florin Iaru -

De mă cum uşa afară pofti,
mi-am dat seama că greşisem oraşul.
N-am băut, n-am fumat, nu m-am dedat la prostii,
dar, brusc, în decembrie, greşisem oraşul.
Semăna cu al meu - Bucureşti la marginea universului - semăna foarte.
Însă ţipenie.
Autobuzele circulau conduse de melodii moarte.
În vitrine pluteau nori roz şi grei, la ferestre nu spânzura nici o vedenie,
prin mâzga subţire a lui decembrie
nu miorlăiau mîţe şi nu lătrau căţei.
Foarte curând mă bufni disperarea
înţelegeam ceva: o bucăţică de zid -
pricepeam că acelea erau străzi asfaltate -
blocurile se înşirau moi ca în lumea noastră,
dar tot ce era scris pe oraş nu putea ? citit.
Nici un magazin nu-şi lăsase poarta deschisă
iar în marile pasaje subterane, pe care le străbăteam în fugă,
claxonat de camioane bete, goale, isterice,
nu erau haine, deşeuri, aburi sau chei.
Nu se putea şti dacă baricadele putrede
fuseseră vreodată locuite de bărbaţi şi femei.
Deşi lumea nouă păstra o adiere umană
nu se putea vorbi de oameni aici.
Erau numai lucruri. Lucruri de capul lor. Lucruri aproape însufleţite.
Nu puteau ? pipăite
nici mai mari, nici mai mici.

Ţiuiam de foame. Bâiguiam de frig.
Am urcat scările multor blocuri.
Erau uşile ca la noi, verzi, căcănii,
se auzeau în spatele lor televizoare, aspiratoare, mixere,
aparate,
dar nu trăia nimeni acolo.
Acolo nu erau libere locuri. Acolo nu erau vii.
Săream garduri de sârmă,
cădeam în gropi delăsate.
Emiteam tot mai des mormăieli cu spumă.
Strigam că nu vreau să mor în acest oraş nebunesc.
Ploaia îmi intra gata îngheţată în gură.
Mă loveam de lăzile de gunoaie ordonate - ar fi trebuit
să fie pline cu resturi umane. Nimic.
Nimicul atingea dimensiune onală.
Iar eu rătăceam tot mai pierdut, silabisind ca la şcoală:
- Ceea ce văd eu e adevărat. Este raţional.
Pe aici, pe undeva, trebuie să fie ieşirea,
am nevoie de numai o păsuire.
Dar o bucată de tablă subţire
îmi închidea privirea.
Mă şi vedeam năclăit, încovrigat,
putrezind în oraşul care zornăia lunatic.
Urma să devin un obiect static.
Obiect de studiu uitării.

Am căutat un zid mai curat unde să decad
dar am dat colţul străzii şi am căzut în mijlocul unei cozi
la cuptorul de pîine turcească. Câţiva morţi fericiţi
se sprijineau de fereastră.
Ploaia spăla nişte imitaţii. O clipă m-am crezut în cer
într-un delir mai abitir.
Amorţită, din coada stupidă,
o mână mă prinse de cot. Era un cetăţean mort
cu o faţă lucioasă, strălucitoare, misterioasă.
- Sărbători fericite - a îngânat fericitul
dezacordându-mi gândul.
Stai lângă mine, vecine,
că mie acuşa-mi vine rândul.

Brusc a înviat oraşul pierdut, damf de pâine
de la sânul turcesc al cuptorului.
Am recunoscut bulevard. Am recunoscut casă. Am reinventat groapa, cărămida, gunoiul, betonul.
Mi-am recunoscut blocul mizer, mi-am
recunoscut ploaia ofticoasă.
Au început să râdă picioarele - pline de sânge
au râs fericite hainele - rupte-n bătaie
hârtiile ude se ţineau de burtă.
Eu plîngeam fără şir
şi scuipam sticla ploioasă a nopţii.

Brusc a înviat oraşul pierdut, damf de pâine
de la sânul turcesc al cuptorului.
Am recunoscut bulevard. Am recunoscut casă. Am reinventat groapa, cărămida, gunoiul, betonul.
Mi-am recunoscut blocul mizer, mi-am
recunoscut ploaia ofticoasă.
Au început să râdă picioarele - pline de sânge
au râs fericite hainele - rupte-n bătaie
hârtiile ude se ţineau de burtă.
Eu plângeam fără şir
şi scuipam sticla ploioasă a nopţii.

Când uşa m-a poftit să intru,
atât mai pot să spun:
camera mi s-a părut cam răcoroasă.