Into, stii doar cat mi-e de draga poezia asta, deci o postez eu si iti ramane restul operei byroniene.
De-as fi din nou copil
De-as fi din nou copil, sa stau
În grota mea din munți, sau poate
Al nopții vânt în piept sa-l iau,
Plutind pe ape-ntunecate!
Saxonii sunt greoi, trufași -
Un suflet liber nu li-e ruda!
Ii plac doar munții-abrupți golași,
Și stâncile ce-n val asuda.
Ia-mi, Soarta, -averea înapoi!
Ia-mi numele acesta mare!
O, cum mi-e sila de slugoi
Și de-ndoita lor spinare!
Ci du-ma-n munții ce-i iubesc,
De lângă marea zbuciumata!
Atât aș vrea - să pribegesc
Pe unde-am fost copil odată!
Sunt tânăr, dar ma voi simți
Mereu străin în lumea asta.
De ce nu știm când vom muri,
Ca sa se termine năpasta?
O data am avut un vis
De fericire, dar cu-o raza,
Tu, Adevăr, mi l-ai ucis
Trezindu-ma la vechea groaza!
S-au dus toți cei ce i-am iubit,
La fel, prietenii dintâi.
Nădejdile când ți-au murit,
Cu sufletul pustiu ramai!
Tovarășii de chef te fac
Sa uiți, o clipa, de amar.
Plăcerea, însa, nu-i un leac
Al sufletului solitar!
Ce trist e să-i auzi pe-acei
Pe care simpla întâmplare,
Sau rangul, sau vreun alt temei
Ți-i fac părtași la sărbătoare!
Ci mie înapoi sa-mi dați
Prietenii, putini dar siguri,
Si-i las pe-amicii dezmățați
Cuprinși de-ale beției friguri!
Iar tu, femeie, ce-mi dădeai
Speranța și alean în viata,
Nici tu putere nu mai ai
În gingaș - zâmbitoarea-ți față!
As părăsi fără-un oftat
Acest bâlci plin de strălucire,
De dragul traiului curat
Al celor cumpătați din fire.
As vrea de oameni să mă-ascund
- Nu ca-i urăsc, dar mintea-mi sumbra
Îmi cere sa ma dau la fund
În vreun ungher cu-adâncă umbra.
Ca turtureaua de-aș putea
Sa zbor și eu, un cuib mi-aș face
În bolta cerului - spre ea
M-am avânta, să dormi în pace!
(de George Gordon Byron; Traducere - Petre Solomon)