Satantango (1994)
Dupa ce armoniile celeste din
Werckmeister harmoniak (2000) ne-au ridicat la inaltimi la care doar cele mai inzestrate suflete erau capabile sa pluteasca pe acordurile perfect echilibrate ale simfoniei cosmice, Bela Tarr vine si ne impinge spre prabusire, inapoi pe pamant cu acest Satantango deprimant si mizer.
Iar cazatura din paradis va fi atat de puternica incat ne va fi ingroapat pana la brau in tina si noroi, afundare la propriu in mocirla, dupa cum vedem din pelicula. Atmosfera plumburie, ploaia continua si glodul lipicios sunt pretutindeni.
Impresionabil pentru altii, insa eu care am si vazut cu proprii mei ochi si nu de putine ori, un astfel de peisaj prin satele romanesti, nu prea imi pot face o imagine poetica, apocaliptica asa cum este ea perceputa de critici, despre tot acest tablou. Asta ar insemna ca toata aceasta lipsa de civilizatie, de conditii minime de trai si de mizerie autentica, toate neajunsurile deci, sunt elemente sublime din viata satului romanesc. Si credeti-ma, nu e deloc asa! Viata e trista si imbacsita in aceste asezari, iar oamenii din ele sunt marginiti si napastuiti, nicidecum emotionati sau patrunsi de mai stiu eu ce frumuseti. Nu e nici un pic de poezie in tot acest tablou funest.
Cam asta e si senzatia pe care am incercat-o parcurgand cele peste 7 ore ale acestui Tango al Satanei sau SátánTangó. Stilul unic al regizorului maghiar e elocvent si perfect incadrat in acest film. O exemplificare mai buna a atemporalitatii nici ca se putea. De la durata filmului sau cadrele pre(a)lungi care urmaresc mersul locuitorilor satului pe ulitele noroioase, pana la decorul dezolant care parca spune ca aici timpul s-a oprit in loc iar civilizatia urmeaza sa vina si ea odata, candva, intr-un viitor nu prea apropiat, totul denota ca timpul este unicul suveran in acest univers de cosmar. Decadenta umana a contaminat si ea aproape toate personajele povestii. Avem totusi un mesia in persoana lui Irimiás, care "reinviat" din morti, vine sa schimbe satul din temelii si sa-i mantuiasca pe locuitori. Momentul in care decide sa isi faca aparitia este unul de o emotie atroce. Dpmdv episodul sinuciderii copilei infiate este atat de dureros incat e greu de redat prin cuvinte, dar modul in care este el ecranizat nu are seaman ca frumusete. Bela Tarr reuseste sa transceada drama si durerea vorbind in limbi nepamantene, in graiul ingerilor:
"Da si-a spus ea. Ingerii vor vedea si vor intelege asta. ... Tot ce se intampla e bun gandea ea... Stia ca ingerii ei erau cei care pregatisera totul pentru ea." - tulburator de frumos. Nu ai cum sa nu simti vazand acele imagini si auzind acest gand al fetitei, fiori stabatandu-ti tot corpul, doar de piatra sa fii.
Despre interpretare nu sunt in masura sa discut in cazul acestui film. Avand o parere proasta despre astfel de personaje cum sunt cele intruchipate aici de protagonisti, plafonate, dezumanizate si damnate, probabil ca as rasfrange aceast negativism si asupra actingului si nu ar fi corect. Oricum, interesant este personajul doctorului. Este sau nu este el creatorul intregii povestiri? Totul indica spre un astfel de rol al sau, doar ca finalul este oarecum iesit din acest tipar al naratorului.
Nota 7,16 pentru un film caracteristic partii de lume din care provine. Din pacate, noi suntem chiar ceva mai la est fata de Ungaria.
Ps. De urmarit si reurmarit monologul gandurilor fetitei ce adoarme intru somnul etern. Un episod de o frumusete fara seaman in toata cinematografia lumii.