La passion de Jeanne d'Arc (1928)
Mesianismul ca tema, avand in rolul principal credinta pura si sacrificiul este propunerea lui Dreyer din aceasta opera ce ii poarta semnatura si care e inspirat din cel mai incorect proces desfasurat sub patronajul bisericii, in care toti judecatorii erau clerici de rang inalt.
Avand acea stralucire sacra, atat de tipica creatiilor acestui regizor danez, filmul este, asa cum il recomanda si anul productiei, realizat in negru si alb, (albul Dreyer, albul credintei, unic in cinematografie). De recomandat este sa fie vizionat in varianta muta-muta, adica fara acompaniament sonor. Astfel, emotiile transmise de catre acesti titani ai ecranului, atat ale coordonatorului proiectului cat si ale protagonistei ce-o intruchipeaza pe Ioana D`Arc, (Maria Falconetti), au cel mai puternic impact asupra privitorului. Tot linistea este si cea care da greutate injustetii. Este imposibil sa nu te simti strivit de toate acele ocari ce se revarsa asupra acuzatei, de forta si salbaticia cu care sunt ele indreptate asupra copilei incatusate. Urletele si strigatele invinuitoare iti rasuna in urechi desi in realitate, linistea este cea care te asurzeste.
Paradoxal, din tot acest vacarm mut, o raza de liniste si de ingaduinta este tot ce se naste in sufletul tau ca privitor. Iertarea izvorata din lacrimile curate ale inculpatei, iti inmoaie inima si, aidoma jertfei lui Hristos, accepti cu tristete ca si Jeanne va avea aceeasi soarta de infruntat.
Si toate aceste conflicte interioare pe care le experimentezi sunt posibile datorita tehnicii de filmare utilizata. Prim-planurile ce accentueaza atitudinile opuse, (umilinta vs furie oarba), ocupa marea majoritate a redarii in imagine. Refuzand orice machiaj adus personajelor sale, Dreyer a dorit sa surprinda fiinta umana asa cum e ea in realitate. Iar Maria Falconetti i-a indeplinit dorinta, realizand, dupa parerea multora, (pe care o impartasesc si eu), cea mai buna interpretare din isoria cinematografiei. Nicaieri nu cred ca se potriveste mai bine ca in cazul acestui rol zicala: "ochii sunt oglinda sufletului".
Vorbeam ceva mai inainte de cele doua tipuri de personaje aflate in antiteza, Dreyer nedorind sa realizeze o simpla punere in scena a celebrului proces in maniera istorica, testamentara. Cautand cu precadere sacrificiul, marele regizor isi demonizeaza personajele negative, rapindu-le aproape tot ce e uman. (ridicolul e asigurat de un judecator care are parul aidoma a 2 corne si care face parte din grupul celor ce sustin ca Janne actioneaza sub indemnul diavolului) In schimb, personajului principal i se asigura aura de inocenta prin mijloace destul de rudimentare dar extrem de penetrante: nu raspunde acuzelor decat extrem de rar, accepta sa fie batjocorita si scuipata si ingenunchiaza in fata acuzatorilor.
Desi asistam la o mare nedreptate, filmul reuseste sa ne picure in suflete sfintenia emanata din drama celei ce este astazi cunoscuta ca fecioara din Orleans si patroana spirituala a Frantei, retrezind in public acea sete dupa sacralitate si sfintenie. Reinnoirea jertfei Fiului lui Dumnezeu printr-un astfel de simulacru, cum e cazul acestui act de injustitie, nu ne indeparteaza de biserica asa cum pare la o prima privire, ci parca ne atrage spre ea printr-un magnetism straniu si neinteles. E nedrept ce s-a intamplat dar e dat de Sus sa fie astfel. Desi nu se introduce in film nici macar un element care sa tradeze o prezenta angelica alaturi de inculpata, un cat de mic efect tehnic ce sa creeze senzatia de supraomenesc, sentimentul tuturor celor ce asista la film e ca totul se intampla sub ghidajul unei forte mai presus de om. Si iarasi ne intoarcem spre regizor care doar prin simpla reflexie a unei ferestre cu 4 ochiuri, reuseste sa invoce sacrul in cel mai palpabil mod cu putinta.
Defapt, daca e sa privim filmul, in intreg ansamblul sau, ca pe o lucrare care ii vorbeste privitorului, o sa distingem atunci sublimul din aceasta piesa cinematografica: că statutul de sfanta, de martira, de mucenita si trimisa a lui Dumnezeu, nu este analizat de public nici un moment. Totul este tacit inteles, acceptat si crezut de spectator. Nu ne permitem sa ne indoim de acest aspect al personajului, ci doar cu umilinta si compasiune o acompaniem pe drumul propriei Golgote. Cat de frumos e manevrat afectivul si credinta de catre acest zeu, creator de lumi si vieti cum e Dreyer!
Concluzie: Un film al martiriului, al sacrificiului ce invoca jertfa suprema a doctrine crestine si care, prin modul in care este realizat si prezentat, are indrazneala sa-i stea alaturi actului de iubire si suferinta, petrecut acum 2000 de ani. Regia nepamanteana, vizionara si imaculata, isi atinge toate tintele pe care colosala minte artistica ce a gandit pana la cel mai mic detaliu spectacolul si le-a propus ca tinte inca dinaintea inceperii lucrului efectiv la acest proiect.
Nota 9, 17!