Il Postino (1994)
Il Postino e cel mai simplu film cu putinta. Normalul, umanul si decenta sunt lucrurile care dezarmeaza orice privitor ce s-a postat in fotoliul din fata televizorului, in propriul camin si s-a pus pe a viziona acest film. Nimic nu e mai rudimentar si mai firesc decat ceea ce se intampla in fata lui in aceasta vrajita lumina alba ce scanteiaza pe ecran. Si povestea cu printul si cu "frumoasa adormita" incepe.
El ,Mario, (Massimo Troisi) o vede pe ea, Beatrice, (Maria Grazia Cucinotta) si se indragosteste ca un nebun. E momentul ca poetul, Pablo Neruda, (Philippe Noiret) sa isi exercite magia si sa ii apropie pe cei doi predestinati in ale amorului. De aici filmul capata rima unei poezii. Totul este metaforizat si transfigurat in versuri. Figurile de stil iau locul momentelor monotone din vietile atat de searbede ale celor doi. Deodata nimic nu mai e plictisitor si rudimentar; nicio actiune nu mai e plictisitoare si uniforma. Totul capata sonor si se desfasoara pe acorduri doar de ei auzite. Natura toata incepe sa faca reverente in fata omului care acum stie sa o priveasca, sa o descrie si sa o aprecieze. El, Mario, a imblanzit "lumea intreaga" pe care a transformat-o intr-o singura si stinghera metafora.
Nu e, probabil niciun secret pentru nimeni care mi-a mai citit din review-uri, faptul ca am ridicat acest film pe cel mai inalt piedestal de care imaginatia mea a dispus. E pentru mine, filmul filmelor, o chintesenta de sentiment ce nu are rival si o poezie ce nu are tarm in care sa se topeasca aidoma unui val al marii. Prin felul in care este gandit scenariul, prin modul in care se simte regia europeana ca si stil, italiana ca sa fim mai exacti sau prim modul in care este interpretat personajul Mario de catre Massimo Troisi, totul este impecabil . Cu siguranta ca sunt scapari, ca nu e totul perfect, dar ce mai conteaza? Cand ai parte de un astfel de regal cinematografic, toate trec in plan secund, chiar si partea politica a filmului, foarte importanta in economia povestii dar irelevanta in constructia artistica a ceea ce inseamna dragostea in viata celor doi indragostiti si in special pentru Mario.
Pelicula de fata reprezinta descatusarea omului ce a tinut captiv in el, pana la momentul intalnirii cu cel ce va fi mentorul sau, toata frumusetea unei lumi sterse si triste, cum e cea a pescarilor acestei micute insule, dar care traieste intens si iubeste cu puterea unui foc ce arde cu mii de vapai, toate deodata, intr-o singura flacara.
Neruda nu este cel ce l-a invatat pe Mario sa faca poezie. Sa nu cumva sa se ramana cu aceasta gresita impresie. Ea, poezia era deja acolo, intemnitata in inima acestui tanar timid si modest. Neruda doar a ajutat-o sa prinda glas, sa se "expandeze ca aripile unui fluture" si sa isi ia zborul catre mare, catre cerul instelat, catre inaltimea turnului cu clopote al bisericii.
Concluzie: E o sansa unica a oricarui iubitor de filme sa urmareasca un film care are puterea unui poem. E mult deasupra oricarui cuvant ce un om il poate rosti. De o frumusete de neegalat, Touchstone, asa cum anunta si in trailer-ul oficial al filmului, este ("proud to present") mandru sa prezinte acest film, iar eu ma declar privilegiat ca aceasta realizare exista si ca ea se poate urmari de catre oricine, chiar si de catre mine.
Asa cum imi place sa spun, ODATA CU ACEASTA CREATIE, FILMUL S-A RIDICAT LA RANG DE "METAFORA".
Nota 10 ... ...