Yojimbo (1961) aka The Bodyguard (1961)
Filmul unei societati aflate la rascruce. O oranduire s-a prabusit si alta incearca sa se impuna. Haosul ce domneste pretutindeni influenteaza viata tuturor: naruie credintele si rastoarna valorile: "satul e cu susul in jos", "producatorul de sake vrea sa devina negustor de matase", politistul fricos care sta mai mereu ascuns intermediaza angajarea asasinilor si este numit in fata "lepadatura". Samuraii, acest ordin odinioara sacru, sunt loviti si ei de aceste schimbari venite deodata. Ramasi fara stapan, ei ratacesc in aceasta noua lume ce pare ca nu-i mai tolereaza si in care ei nu isi mai au locul, in cautarea unei slujbe, a unui angajament. Urmarind un astfel de proscris, ajungem intr-un loc unde legea este doar o fateta afisata doar atunci cand autoritatile statale ajung prin acele locuri.
Maniera in care maestrul Kurosawa reuseste sa descrie acest sat, loc si salas al nelegiuitilor este arta cinematografica in cea mai sublima prezentare. "Cainele cu o mana omeneasca in gura" intampinand strainul abia sosit in oras are pe langa rolul de a caracteriza aceasta asezare ca fiind una periculoasa si influentarea privitorului de a se alatura misteriosului personaj in intentia lui de a patrunde in aceasta lume a faradelegii. Iata asadar o alta bijuterie regizorala, aceea a manipularii in a alege "personajul bun" al povestii, in persoana samuraiului fara nume. Desi sunt firi foarte asemanatoare, ronin-ul si capateniile celor doua bande rivale, (replica carciumarului graieste de la sine: "desi esti samurai, vorbesti numai de ucidere"), toti fiind pusi pe ucis, toti uneltind unii impotriva celorlalti, toti cautand doar castigul material, antagonismul prezentarii celor doua clase de personaje, el - bunul; si ei - raii, prin toate acele elemente de comportament, ridicole si prostesti si prin aspectul lor grotesc si comportamentul haotic, reuseste sa ne teleghideze simpatia catre tabara pe care samuraiul o va alege. Faptul ca se razgandeste, ca schimba familia pe care o sustine sau ca penduleaza intre alegeri in speranta unui castig mai mare, nu pare sa ne deranjeze deloc. Totul e ok atata timp cat avem de partea noastra acest iscusit manuitor de sabie, noi neavand o opinie proprie. Ne lasam astfel tarati de catre regizor din ce in ce mai adanc in intriga si in intelegerea acestui comportament de mercenar pe care cu atata pragmatism il utilizeaza personajul ratacitor interpretat de Toshiro Mifune.
Dupa acest inceput manipulator, actiunea se nuanteaza si alegerea sustinerii samuraiului se dovedeste corecta. Deciziile ca: protejarea celor slabi si expusi; discurul pe care si-l ofera singur cu voce tare si prin care incearca sa isi justifice crimele; si nu in ultimul rand, aflarea complotului de a-l asasina, toate ne indica ca el e eroul pozitiv al acestui film. Insasi faptul ca la auzul vestii cum ca cele doua tabere vor sa cada la pace, el se enerveaza, nesurazandu-i deloc aceasta idee, e usor acceptat de noi si nu este privit ca un gest condamnabil asa cum ar fi fost normal. Practic am devenit fara sa realizam, sub atenta supraveghere a lui Kurosawa, ronini in gandire si in comportament.
Modul de alcatuire a naratiunii este total atipic pentru acest gen de poveste. Tratand subiecte delicate, rascruci ale istoriei unei natii, te-ai fi asteptat ca toata povestea sa fie umbrita de greutatea temei abordate. Insa filmul are mai ales in partea sa de inceput, scene demne de o comedie, (lupta de dinainte de a veni inspectorul). Toata actiunea, pana aproape de final, desi e complexa si foarte bine intalntuita si tesuta, rezolva multitudinea de conflicte ce apar pe parcursul filmului in cel mai simplist mod posibil. Comedia neagra, ridicolul si prostia din aceste scene scad in importanta si gravitate intregul film, chiar daca inspre final, seriozitatea se impune si totul sfarseste intr-o baie de sange.
Atentie, Spoiler!Filmul se incheie asa cum incepe, tot printr-o alegere a sortii. Daca la inceput drumul ii este ales eroului de un bat aruncat in vant, la sfarsit, el, eroul ii reda pistolul celui pe care l-a invins fiind aprope sigur ca va fi ucis. Soarta insa face ca acela sa cada, vlaguit de putere si sa isi dea ultima suflare inainte de a-l tinti pe samurai. Dorinta aceasta de a sfarsi cu aceasta viata, de sinucidere practic, vine din constientizarea acestei inutilitati a meseriei pe care o practica, aceea de samurai, dar si din convingerea credintelor religioase japoneze care considera moartea ca o reintegrare fericita a raposatului in natura.
Despre interpretare, sa precizam doar ca Toshiro Mifune a fost prezent in toate cele 17 filme pe care Kurosawa le-a regizat intr-o perioada de 18 ani, de la, practic descoperirea lui Mifune de catre regizor in
1948 cand lucra la filmul
Drunken Angel si pana in
1965 cand au incheiat colaborarea odata cu filmul
Red Beard, film dupa care insusi Kurosawa a luat o pauza de 5 ani, perioada in care s-a dedicat mai mult familiei, dar si pregatirii unor scenarii ce aveau sa fie ecranizate cu un enorm succes ulterior.
Concluzie: Un film omagiu adus acestor nobili luptatori si care surprinde perioada ce a urmat revolutiei Japoneze din 1867, o perioada tulbure in care nelinistea si nelegiuirea erau omniprezente. Pistolul care apare in acest film demonstreaza inutilitatea abilitatii de a manui sabia si deci prezice si disparitia acestei caste a luptatorilor netematori de moarte, cetateni ce aveau o inalta conduita morala si cetateneasca, in mana lor atarnand viata oricarui cetatean inferior ca si grad lor, nobilimii militare.
Nota 8,18.