imaginat.
La vita è bella (1997)
Primit cu reticenta de o buna parte a criticilor, pentru ca spuneau ei, productia lui Roberto Benigni duce oarecum in derizoriu tragedia poporului evreu, filmul
La vita è bella (1997) a reusit intr-un final sa razbeasca, primindu-si laurii mult meritati. Tratand suferinta cu singura arma care ii mai ramane unui om deposedat de orice bun personal pe care l-ar fi putut detine in aceasta viata, infometat si batjocorit, Benigni in calitatea sa de tata, a reusit prin joc si zambet sa indeparteze norii grei ai realitatii acelor blestemate zile si astfel Joshua, fiul din film al lui Benigni, sa nu simta catastrofa prin care trecea omenirea acelor vremuri.
Un triumf al spiritului uman asupra celor mai diabolice doctrine si nu o luare in deradere a uneia dintre cele mai crude suferinte consemnate de istorie. Insasi faptul ca termenul de "evreu" apare doar de 6 ori rostit in tot filmul, 2 calupuri de cate 3 pronuntii, si astea strict in prima parte, (jumatatea construita ca o comedie), este un indiciu ca filmul nu vrea sa se foloseasca de tragedia acestui popor. Iar aceste pronuntari ale termenului amintit mai sus par ca se fac efectiv cu scopul de a se puncta cu exactitate incadrarea istorica. Peste ele, ca si momente, se trece foarte usor si cu o noblete si ingeniozitate extraordinara marca Benigni, acest Charlie Chaplin al timpurilor noastre. Un mare merit in a trata astfel aceste situatii dificile, il au cei doi scenaristi, Vincenzo Cerami si bineinteles Roberto Benigni, ei fiind cei care au gandit si scris astfel povestea incat sa nu deranjeze si sa nu tulbure prea tare apele. Aceeasi scenaristi insa nu au folosit in cea de a doua bucata de film, cea care se desfasoara in lagarul de concentrare, titulatura de ""evreu" nici macar o singura data. Fara acele 6 precizari, cate 3 in fiecare scena si fara insemnele specifice pe care cei ce au mai citit despre holocaust, cu siguranta ca le-au recunoscut cu usurinta, momentul istoric pe care il prezinta filmul putea sa fie oricare alta nenorocire ce s-a petrecut pe batranul continent in ultimul secol. Practic, acest film are un caracter universal dat de felul in care trateaza rezistenta si neabdicarea omului in fata unor inimaginabile suplicii.
Tot o calitate a scenariului este si faptul ca nu recurge la imagini cu un puternic impact emotional cum o face, spre exemplu,
Schindler's List (1993). Ar fi fost chiar ciudat. Pornind cu atata buna-dispozitie si continuand prin a masca suferinta in spatele unor zambete triste, dureroase chiar, sa prezinti atrocitatile, mai mult decat s-a facut in film, nu cred ca ar fi ajutat la o mai buna intelegere a mesajului. Asa, toate acele imagini ce doar induc tragismul unei situatii sunt cat se poate de perfect incadrate in context. (exceptand secventa plimbarii prin ceata; introdusa exact la mometul oportun si cu un efect de difuzie a imaginii bine gandit si binevenit).
M-a impresionat prestatia piciului Joshua, (Giorgio Cantarini). Extraordinar felul in care a dus la bun sfarsit toate sarcinile, deloc usoare, pe care le-a avut de indeplinit. Despre Guido, (Roberto Benigni), amfitrionul acestui film sau despre Dora, (Nicoletta Braschi), cea care infrumuseteaza toata aceasta poveste, nu se mai poate adauga nimic in plus la toata multitudinea de laude ce li s-au adus deja.
Concluzie: Un film sublim, ce trebuie urmarit mai intai cu inima si apoi inteles cu mintea. O poveste despre supravietuire si despre sacrificiu. O poveste despre familie si despre spiritul liber al oricarui surghiunit sau incarcerat.
Nota 9,06!
Ps. Ca si un umil sfat: incercati sa urmariti prima parte avand permanent in minte faptul ca cei doi protagonisti sunt si in viata de toate zilele sot si sotie; iar partea a doua raportand-o permanent la propriul copil, in cazul fericit in care aveti unul. Cu siguranta la final veti exclama: "Am Invins!"