Werckmeister harmóniák (2000)
Inainte de a viziona aceasta realizare exceptionala, orice cinefil trebuie sa inteleaga in prealabil filosofia regizorala a lui Bela Tarr legata de "timp" si "evenimente"; ca despre titlu peliculei si trimiterea la opera lui Andreas Werckmeister ni se dau destule detalii in film. Intelegerea teoriei armoniilor reprezinta un plus dar nu este capitala in incercarea de a descrifra mesajul proiectiei; ferice de cei inzestrati cu o asa sensibilitate si capabili sa desluseasca astfel de taine ce pentru mine vor ramane ferecate pe vecie.
Faptul ca "nimic nu se intampla cu adevarat" si ca "doar timpul este genuin si real", este esential de insusit, asa cum spuneam, de oricine vrea sa ia contact cu universul tenebros al lui Tarr. Si iarasi o sa fac referire la propria-mi persoana si o sa spun ca pe mine m-a indepartat aceasta doctrina pe care regizorul o transpune in imagini si ca intr-o oarecare masura mi s-au diminuat sansele de a intelege si simti pe deplina dimensiunea reale a acestei creatii. Sunt genul care cauta actiunea, fiind in fond un impatimit al naratiunii, (chiar si a celeia ce se consuma mocnit cum e cazul lui
In the Mood for Love), in orice creatie artistica pe care imi propun sa o parcurg, fie ea literara, cinematografica sau teatrala.
Dar chiar si asa, cazul de fata este unul aparte. Indiferent daca este sau nu pe gustul tau,
Werckmeister Harmonies se impune ca o realizare de o autenticitate de netagaduit si cu o valoare inestimabila.
In ciuda elementelor apocaliptice cum sunt plagile care par ca au lovit orasul sau cazul disparitilor familiilor intregi si a lespezilor din morminte, filmul este mai mult unul al inceputurilor decat unul al sfarsitului, lucru revelat in final cand ura se preda in fata nevinovatiei, a neputintei si a goliciunii. Balena, un animal fabulos pentru oamenii limitati ai micutului oras care nici macar nu isi pot imagina o astfel de creatura ca fiind reala, capata proportii demonice, devenind un monstru prevestitor al distrugerii, acel rau primordial aidoma Leviatanului biblic. Intrarea in oras a imensei structuri care gazduieste aceasta bestie neinsufletita este pe cat de poetic ecranizata, pe atat de terifianta. Acea umbra care acopera cladirile strazii principale, intunericul ce acapareaza orasul nu poate prevesti decat un dezastru.
Evenimentele prezentate doar aluziv, nefiind precizata nici sursa ce declanseaza isteria nici motivul pentru care se starneste rascoala, sau macar revendicarile protestatarilor ori orice alt detaliu, nu dauneaza filmului atat pe cat s-ar crede pentru ca deosebirea intre acest lungmetraj si oricare altul este ca
Werckmeister Harmonies mai mult se simte decat se intelege. Este un film al starilor si al atmosferei.
Si din toata aceasta atmosfera rezulta un acting nepamantean. Dpmdv este cea mai buna interpretare ever. Janos (Lars Rudolph) este desavarsit in tot ceea ce transmite. O redare mai umana a sentimentelor si a starilor prin care trece personajul sau e imposibil de imaginat. Si unde mai pui ca stilul de filmare cu toate acele cadre lungi, (sunt doar 45 de cadre in tot filmul, ceea ce face ca durata medie sa ajunga la 3 minute si 13 secunde/cadru), pun in dificultate actorul care trebuie sa isi mentina mimica si starea o perioada indelungata. Secventa mersului spre piata a celor doi barbati de exemplu, Janos alaturi de unchiul Gyorgy (Peter Fitz), transmite emotii atat de profunde incat niciun text sau dialog din lume asta nu ar fi reusit sa zugraveasca un astfel de tablou ca cel al mersului celor doi.
Concluzie: O capodopera in primul rand ca stil dar si ca exprimare, o poezie in alb si negru ce nu poate sa nu trezeasca demonii din fiecare. Omul este dezgolit si prezentat asa cum e el in realitate, rau, demonic, capabil sa nasca monstrii, dar si capabil sa reintre in armonie cu Cel ce este iubire si care L-a creat pe el din dragoste.
Nota 9,28!